Arhiva

Posts Tagged ‘iudei’

Cronica Iudaizării bisercii catolice

“Deoarece nu păzeşte cu sfinţenie hotărârile soborniceşti şi apostoleşti,

ci s-a abătut spre inovaţii şi cugetări nedrepte, Biserica romană

nu mai aparţine de loc Unei Sfinte şi Apostoleşti Biserici.”

Cuv. Amvrosie al Optinei

“Prin mulţimea eresurilor lor, ei (catolicii) au batjocorit tot pământul…Nu-i viaţă veşnică în credinţa catolică.”

Cuv. Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev

Conciliul II Vatican (1962-1965) a fost un punct de cotitură în istoria „bisericii” catolice. Declarând deschiderea ei în faţa întregii lumi şi întărind direcţia ecumenistă a activităţii sale, el a pus începutul unui „dialog” interconfesional activ, şi totodată schimbărilor radicale a relaţiilor dintre catolicism şi iudaism.

Cu toate că primii paşi spre „dialogul” cu iudeii au fost întreprinşi încă înainte de al Doilea Război Mondial, cel mai important moment în relaţiile dintre aceste confesiuni îl constituie recunoaşterea de către „biserica” catolică a holocaustului. Fapt pe care liderii iudaici l-au utilizat drept mijloc de bază pentru presiunea asupra catolicilor, având drept scop revizuirea atitudinii faţă de iudaism.
Vaticanul a devenit deosebit de dependent de această influenţă exterioară din cauza poziţiei sale împăciuitoriste în anii regimului nazist, manifestate nu doar prin semnarea concordatului cu guvernul german, ci şi prin colaborarea  activă cu naziştii în timpul războiului şi prin contribuirea la salvarea lor după război. În aceste acţiuni a fost implicat şi cardinalul Montini, viitorul papă Paul al VI-lea, care a participat la crearea aşa-zisului „Coridor de la Vatican” pentru fuga criminalilor de război, a naziştilor şi ustaşilor, în America de Sud, şi este grăitor că odată cu suirea lui pe tron arhivele Vaticanului, ce ţineau de statul Croația Independentă, în care se povestea despre atrocităţile ustaşilor, au fost închise.
Însă dacă pentru catolici „dialogul” cu iudeii semnifica începutul împăcării, din partea iudaismului se urmărea o strategie bine pusă la cale, direcţionată spre revizuirea celor mai de bază învăţături creştine. Este vorba de ideea principală, din care a reieşit şi reiese iudaismul în zilele noastre, idee ce spune că creştinismul conţine în sine „învăţătura dispreţuirii” faţă de evrei, care ar constitui principala cauză a antisemitismului laic al perioadei moderne. Această doctrină la rândul ei este legată de poziţia principială creştinească referitor la lipsirea Israelului de făgăduinţă şi har, pe care iudeii o numesc ideea „înlocuirii” Israelului de către Biserică şi o consideră cea mai periculoasă. Această abordare a şi devenit temeiul afirmaţiei că holocaustul trebuie privit ca o „culminaţie a prigoanelor multiseculare anume din parte creştinilor” şi că politica lui Hitler n-ar fi avut succes, dacă la baza ei nu ar fi stat acele învinuiri pe care creştinii le înaintau iudeilor.
Sintagma „învăţătura dispreţuirii” („l’enseignement du mépris”) cu toate concluziile ce reies din ea a fost introdusă de Jules Isaac, istoric şi scriitor iudeu francez (1877-1963), care a jucat un rol important în crearea „dialogului” iudeo-catolic. Principalele idei ale acestuia au fost expuse în cărţile „Iisus şi Israel” (1946) şi „Geneza antisemitismului” (1956) unde învăţătura creştină este supusă unei critici dure, ca fiind principalul izvor al antisemitismului. Şi pe evanghelişti, şi pe sfinţii părinţi ai Bisericii îi prezintă ca pe nişte mincinoşi şi prigonitori plini de ură antievrească, care poartă responsabilitatea morală pentru Auschwitz şi holocaust.„curăţirii” corespunzătoare a învăţăturii creştine . Scopul său principal văzându-l în demonstrarea că toate învinuirile aduse iudeilor în uciderea lui Dumnezeu descrise de evanghelişti sunt nefondate şi în dobândirea “curăţirii” corespunzătoare a învăţăturii creştine.
„Curăţirea” presupunea: modificarea sau scoaterea rugăciunilor în care se vorbeşte despre iudei, mai ales, a celor citite în Vinerea Patimilor; declaraţia că iudeii nu poartă nici o responsabilitate pentru moartea lui Hristos, pentru care trebuie osândită toată omenirea; eliminarea acelor fragmente din scrierile evangheliştilor, unde se povesteşte despre Patimile lui Hristos, referindu-se mai ales la Evanghelia de la Matei, pe care Jules Isaac îl acuză în denaturarea adevărului (anume aici se spune: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Matei 27, 25); declaraţia că Biserica a fost dezabropată pentru faptul că pe parcursul a două mii de ani s-a aflat în stare de război tainic între iudei, creştini şi cealaltă parte a omenirii; promisiunea că Biserica îşi va schimba radical comportamentul, smerindu-se, pocăindu-se şi cerându-şi iertare de la iudei şi va aplica toate măsurile necesare pentru lichidarea răului pricinuit, „corectând” şi „curăţind” învăţătura sa.
În 1946 cu sprijinul organizaţiilor americane şi britanice iudaice, la Oxford, a avut loc prima conferinţă ce i-a adunat pe catolici şi protestanţi pentru stabilirea contactelor cu iudeii. Iar în 1947 după realizarea mai multor întâlniri internaţionale cu personalităţi catolice simpatizante lui, Jules Isaac a publicat memorandumul „Corectarea învăţăturilor catolice ce ţin de Israel”, principiile de bază ale cărui au intrat în declaraţia din 10 puncte, adoptată la conferinţa creştinilor şi iudeilor din acelaşi an din Seelisberg (Elveţia) . Ea a fost organizată de asociațiile iudeo-creştine britanice şi americane şi a întrunit 70 de experţi din 17 ţări ale lumii (28 iudei, 23 protestanţi, 9 catolici şi 2 ortodocşi). În anul 1948 Jules Isaac a creat Asociaţia prieteniei iudeo-creştine din Franţa, iar apoi, stabilind contacte cu clerul romano-catolic şi având suportul lor puternic, a obţinut o audienţă scurtă la Pius al XII-lea, transmiţându-i cele „10 puncte de la Seelisberg”. Totuși, întâlnirea a rămas fără rezultate.
În iunie 1960, prin mijlocirea consulatului francez la Roma şi personal prin cardinalul Augustin Bea (1881-1968), Isaac s-a întâlnit cu papa Ioan al XXIII-lea  pe care încearcă să-l convingă despre necesitatea revizuirii „învăţăturii dispreţuirii”, înmânându-i memorandumul „Despre necesitatea corectării învăţăturilor catolice referitoare la Israel” . Cardinalul Bea era conducătorul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine creat recent şi se ocupa cu pregătirile Conciliului II Vatican, fiind unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai papei. Era un teolog de orientare modernistă, influenţat de ideile protestante, membru al ordinului iezuit. La vremea sa el a dirijat Centrul Internaţional de Investigaţii la Roma, iar apoi a condus Universitatea Papală Grigoriană . Anume lui i s-au transmis propunerile lui Isaac, pentru studierea cărora în cadrul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine a fost creat un grup special care a stabilit contacte cu lumea iudaică şi cu asociaţiile ei principale din Franţa, Israel şi SUA (în particular cu Congresul Evreiesc Mondial). Luând drept bază Declaraţia de la Seelisberg, el a dezvoltat principalele revendicări despre iudaism, pregătind un proiect scurt de Judaeis, care urma să fie prezentat la Conciliu II Vatican. Dar datorită protestelor liderilor arabi în perioada pregătirilor pentru conciliu temporar a fost sistat, iar apoi a fost înaintat spre studiere, dar deja nu în calitate de document independent, ci ca parte integrantă a declaraţiei comune despre confesiunile necreştine .
La pregătirea textului a participat activ nu numai Jules Isaac, ci şi cercurile iudaice cu care avea relaţii strânse, ceea ce este descris în articolul lui Joseph Roddy „Cum iudeii au schimbat gândirea catolică”, publicat în revista americană „Look” din 25 ianuarie 1966 . Autorul a descris negocierile tainice purtate de cardinalul Bea la New York şi Roma cu liderii organizaţiilor evreieşti internaţionale – Comitetul Evreiesc American (CEA) şi Liga Anti Defăimare B’nai B’rith. Un rol de frunte l-a avut aici rabinul Abraham – Joshua Heshel, gânditor hasidic, directorul Seminarului Teologic Iudaic din New York, care a asistat la Conciliu în calitate de reprezentant oficial al CEA de pe lângă cardinalul Bea.
Liderii iudaici cu insistenţă căutau să obţină eliminarea din învăţătura catolică a afirmaţiei despre iudei ca deicizi (ucigători de Dumnezeu), lipsiţi de întâietate (statut de popor ales), iar din textele liturgice – orice cuvinte dezaprobatoare ce se referă la ei. În acest scop a fost organizată întâlnirea lui Paul al VI-lea cu reprezentantul ONU Arthur Goldberg (judecător al Judecătoriei Supreme), care a primit instrucţiuni de la rabinul Heshel, apoi papa l-a primit pe însuşi Heshel, cu condiţia ca întâlnirea să fie în taină.
Prima variantă a textului declaraţiei despre religiile necreştine, în care capitolul despre iudaism era cel de bază, a fost înaintată la vot şi a primit aprobare în septembrie 1964. Însă tezele despre iudaism erau atât de revoluţionare şi periculoase, încât chiar şi pontiful liberal Paul al VI-lea nu a îndrăznit să aprobe această variantă şi a amânat examinarea ei pentru următoarea şedinţă. Textul nega definitiv responsabilitatea liderilor iudaici pentru moartea lui Hristos, respingea expresia „popor ucigaş de Dumnezeu”, acuza Biserica de antisemitism, punea sub semnul întrebării autenticitatea scrierilor evangheliştilor (cu precădere a Sf. Ioan şi Sf. Matei), discredita învăţătura părinţilor Bisericii şi a reputaţilor teologi catolici. În cele din urmă documentul a fost transcris cu expresii mai precaute şi, cu toate că dezbaterile lui nu încetau să stârnească polemici aprinse, pe 15 octombrie 1965 pentru el au votat majoritatea membrilor conciliului, iar pe 28 octombrie a fost aprobat. Aşa a fost adoptată declaraţia „Despre atitudinea Bisericii faţă de religiile non-creştine”, cunoscută ca declaraţia Nostra Aetate.

În Nostra Aetate se dădea o nouă apreciere importanţei religiilor lumii (inclusiv celor animiste şi altor culte păgâne), se recunoştea valoarea şi esenţa lor mântuitoare, ceea ce însemna de facto un apel la sincretism religios. Documentul, în special, declara: „Biserica catolică nu neagă în nici un fel ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea manifestă respect faţă de aceste forme de activitate, faţă de aceste norme şi doctrine, care deşi sunt foarte diferite de regulamentele şi prescripţiile ei personale, totuşi, poartă în sine razele acelui Adevăr care îi luminează pe toţi oamenii” .  Însă cea mai radicală a fost revizuirea atitudinii faţă de iudaism.

gnorând diferenţele dintre religia Vechiului Israel şi iudaismul talmudic modern, autorii declaraţiei, respingând aşa-zisa idee a „înlocuirii”, au purces la negarea lipsirii iudeilor de Împărăţia Cerurilor şi la recunoaşterea ca Dumnezeu adevărat pe ne-triipostatnicul dumnezeu Iehova, căruia i se închină iudeii moderni, confirmând prin aceasta înrudirea acestora cu creştinii. În document scria: „Cu toate că stăpânirea iudaică şi adepţii ei au insistat asupra morţii lui Hristos, însă ceea ce a fost săvârşit în timpul patimilor Lui, nu poate fi de-a valma incriminat nici tuturor evreilor de pe atunci, nici iudeilor contemporani. Cu toate că Biserica şi este Poporul lui Dumnezeu, însă nu se cuvine să-i vedem pe iudei nici lepădaţi de Dumnezeu, nici blestemaţi, de parcă aceasta ar reieşi din Sfânta Scriptură”. „Iudeii în majoritatea lor nu au primit Evanghelia, iar mulţi chiar s-au opus răspândirii ei (vezi Rom. 11, 28)”. Cu toate acestea, conform Apostolului, din cauza părinţilor lor iudeii sunt iubiţi de Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemări nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 28-29). „Biserica crede că Hristos, pacea noastră, i-a împăcat pe iudei şi păgâni pe cruce şi din ambii Şi-a făcut Sie una” şi că „împreună cu proorocii şi cu acelaşi Apostol Biserica aşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, când toate popoarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un glas şi Îi vor sluji Lui în unanimitate”.

Denaturând şi falsificând în totalitate esenţa Evangheliei şi Revelaţiei Dumnezeieşti, aceste precepte neagă învăţătura despre Biserica lui Hristos. Creştinismul învaţă că alegerea vechiului popor evreiesc consta în aceea ca, păstrând adevărata credinţă în Dumnezeu, să-l primească pe Mesia, iar apoi să ducă Vestea cea Bună despre venirea lui Mesia tuturor popoarelor pământului, ceea ce au şi înfăptuit apostolii. Dar, respingându-L pe Mesia-Hristos Mântuitorul, despre care a mărturisit Moise şi prorocii, poporul iudaic s-a lipsit de statutul de popor ales, cedându-l apostolilor şi acelor obşti creştine care au devenit temelia noului popor ales de Dumnezeu – Bisericii lui Hristos, unde nu mai este „nici elin, nici iudeu”. Şi dacă, după cuvântul Apostolului, Biserica lui Hristos este „neam ales…, popor sfânt, oameni, luaţi spre moştenire” (1 Pet. 2, 9), orice afirmaţii despre continuitatea, pretinsei, alegeri de Dumnezeu a întregului popor evreiesc sunt teologic neîntemeiate.

Însuşi Hristos, propovăduind în Biserică şi răspunzând „arhiereilor şi bătrânilor poporului” le-a zis: „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Şi a proorocit: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12). Aceste cuvinte au fost ignorate de tezele documentului, precum şi cuvintele iudeilor: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25).

Olga Cetverkova

Citiţi şi:

Patriarhia Română cenzurează Prohodul Domnului

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: