Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (II)

– Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului –

Istoria Bisericii Învierii Domnului se împleteşte cu cea a Ţării Sfinte şi a creştinătăţii. Întemeiată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în secolul al IV-lea, ea a cunoscut mai multe dărâmări şi reconstruiri de-a lungul veacurilor, a avut parte de furia şi ura perşilor şi musulmanilor, dar şi de diferite cutremure sau incendii care au afectat-o.

La scurt timp după Patimile Mântuitorului, creştinii au început să cinstească locul Patimii şi Învierii Sale. Este posibil chiar ca ei să fi ridicat pe locul respectiv un mic lăcaş. Ei au înfruntat vicisitudinile istoriei, au trecut peste distrugerea şi arderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus (39-81, împărat al Imperiului Roman între anii 79-81), păstrând în minte locul sfânt.

În anul 135 d.Hr., împăratul roman Hadrian (76-138, împărat între anii 117-138) a înăbuşit revolta evreilor împotriva Imperiului Roman (132-135), condusă de Simon Bar Kokhba. El a hotărât să şteargă de pe faţa pământului Ierusalimul şi toate locurile care ar fi putut declanşa o nouă revoltă a poporului evreu şi a interzis evreilor să locuiască în oraş. În schimb, o comunitate de creştini neevrei a continuat să locuiască în Ierusalim şi prin ei s-a transmis mai departe cunoaşterea locurilor sfinte.

Pe locul Ierusalimului, împăratul Hadrian a construit un oraş cu totul nou, păgân, având o structură şi arhitectură elenistică, pe care l-a numit Aelia Capitolina (Aelia în onoarea sa, după numele său Aelius, şi Capitolina deoarece urma să cuprindă un capitoliu – un templu pentru zeii romani). În planul său arhitectural, Grădina Golgothei a devenit centrul noului oraş. Unii autori susţin că zona acestei grădini a devenit capitoliul noului oraş, cu altare pentru 3 zei romani principali: Jupiter, Junona şi Minerva. Alţii, citând mărturii din scrierile lui Eusebiu de Cezareea, susţin că templul era dedicat zeiţei Venus. Însă toţi sunt de acord că pe Golgotha a fost ridicat un templu păgân.

Împăratul Hadrian nu a construit întâmplător acest capitoliu pe Golgotha, ci el a urmărit profanarea locurilor de închinare ale creştinilor din vremea sa. În anul 395, într-o scrisoare către Paulinus, Fericitul Ieronim scria: ,,Din vremea lui Hadrian până la imperiul lui Constantin, vreme de aproape 180 de ani, statuia lui Jupiter a fost cinstită pe locul Învierii, iar pe stânca crucii păgânii puseseră o statuie de marmură a lui Venus. Ei credeau că ne vor distruge credinţa în înviere prin profanarea sfintelor locuri cu idoli”.

Unor astfel de mărturii istorice li s-au alăturat descoperirile arheologice, care au adeverit că pe sfintele locuri ale creştinilor, pe care existaseră la început lăcaşuri de închinăciune, se ridicaseră temple păgâne – lui Jupiter pe mormântul Domnului şi lui Venus pe Golgotha.

În secolul al IV-lea, Sfântul Împărat Constantin cel Mare construieşte o biserică pe sfintele locuri

După încetarea prigoanelor şi creştinarea imperiului, insuflat de Dumnezeu, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a ridicat lăcaşuri de închinăciune pe sfintele locuri de la Ierusalim.

Iată cum relatează scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea evenimentele minunate din acea vreme:

,,Aceste minuni le avem şi au fost păstrate datorită unor minunaţi oameni din trecut, care au apărat credinţa şi au alungat idolii păgâni şi capiştile idoleşti şi cu credinţa lor au reaşezat pe aceste locuri sfinte, pe unde a călcat Mântuitorul, biserici creştine în toată splendoarea lor.

Astfel stând lucrurile a înălţat iubitorul-de-Dumnezeu Constantin un magnific monument pe pământul Palestinei. Iată despre ce este vorba: împăratul socotea că era de datoria lui ca atât de binecuvântatul loc al Mântuitoarei Învieri de la Ierusalim să arate frumos şi să fie cinstit de lume. De aceea a dat poruncă nezăbavnic să se înalţe acolo un sălaş al rugăciunii; iar gândul acesta nu i-a venit din uitarea de Dumnezeu, ci dintr-o pornire a duhului stârnită de Mântuitorul Însuşi.

Fiindcă nişte inşi fără de Dumnezeu şi haini îşi puseseră cândva în gând să piardă de pe faţa pământului peştera aducătoare de mântuire, închipuindu-şi în sminteala lor că odată cu ea vor putea fereca şi adevărul. Şi îşi dăduseră silinţă multă aducând acolo, de afară, o grămadă de pământ cu care înfundaseră şi acoperiseră întregul loc; deasupra lui făcuseră o movilă pe care o presăraseră cu pietre, astfel ascunzând undeva, dedesubtul ei, sub povara movilei, dumnezeiasca peşteră.

Mai apoi – ca să nu rămână nimic la vedere – pregătiseră acolo sus, deasupra, un îngrozitor şi adevărat mormânt al sufletelor închinat idolilor celor fără viaţă, în care au zidit neînfrânatului duh al Afroditei un locaş întunecos. Acolo, pe nişte altare blestemate şi spurcate, îşi aduceau ei jertfele, încredinţaţi că numai acoperind aducătoarea-de-mântuire peşteră cu spurcatele lor întinări vor putea face să li se împlinească dorinţele.

Sfântul Mormânt al Domnului. Sub bolta înaltă a rotondei se ridică un baldachin de piatră, numit kuvuklion

Uneltirile făcute împotriva adevărului de către oamenii aceia fără Dumnezeu şi fără credinţă au dăinuit vreme îndelungată, pentru că nu se găsise nimeni – nici un demnitar, nici un general şi nici un singur împărat ! – în stare să nimicească cele cutezate acolo, până la Constantin, cel iubit de Împăratul Cel mai presus decât toţi împăraţii. Mânat cum era de Duhul lui Dumnezeu, Constantin nu putea răbda să mai Adevarul despre minuni 11vadă pomenitul loc ajuns – datorită uneltirii vrăjmaşilor, sub maldărul acela de necurăţii – prada uitării şi a ignoranţei; şi L-a chemat pe Dumnezeu într-ajutor şi a dat poruncă să se cureţe locul, încredinţat că, prin purtarea de grijă, urma ca tocmai meleagurile acelea care fuseseră atât de pângărite de vrăjmaşi să se bucure pe viitor de arătări cu atât mai mari ale ajutorului Celui Prea Bun.

Îndată după primirea poruncii, fost-a prăvălit eşafodajul acela al înşelăciunii din înaltul său şi până jos; şi s-a prăbuşit şi a pierit sălaşul rătăcirii dimpreună cu toate statuile lui şi cu toţi demonii (ce-şi făcuseră acolo sălaşul). Apoi, împăratul a poruncit ca prăbuşirile acele ajunse numai piatră şi lemn, anume să fie luate de acolo şi aruncate cât mai departe.

Constantin nu s-a mulţumit numai cu atât, ci din îndemnul Celui de Sus, a poruncit oamenilor să sape cât mai adânc şi să ducă şi săpătura aceea mânjită cu sângele jertfit demonilor cât se putea mai departe. Iar când, luându-se deoparte strat după strat, a început să apară pământul aflat în fundul săpăturii, ivitu-s-a împotriva tuturor aşteptărilor şi peştera cea între toate sfântă, care mărturiseşte Învierea Mântuitorului prin fapte mai întăritoare decât toată spusa omului.

Îndată după aceea, poruncit-a împăratul ca în temeiurile unor legiuiri pline de cucernicie şi ale unor mari daruri băneşti să se zidească în preajma mântuitoarei peşteri un sălaş de închinare vrednic de numele lui Dumnezeu, bogat şi de o strălucire împărătească. Cu acest gând în minte, el a scris şi episcopului de atunci al Bisericii Ierusalimului:

,,Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Macarie. Atât de mare este harul Mântuitorului nostru, că nici o risipă de cuvinte nu-mi pare pe măsura minunii petrecute acum; iar faptul că mărturia preasfintelor Sale patimi a putut zace atât amar de ani acoperită de ţărână adevărat că întrece toată puterea de mirare.

Voiesc cu tărie să te încredinţez că dorinţa mea cea mai fierbinte este ca acea sfântă aşezare salvată de mine, după porunca lui Dumnezeu, de ruşinoasa ei adăugire idolească, ca de povara unei nesuferite greutăţi, să o înzestrez cu o zidire cât mai frumoasă.

Cuvine-se, deci, iscusinţei tale să chiverniseacă lucrurile astfel şi să prevadă toate cele trebuitoare aşa fel ca nu numai lăcaşul bisericii, ci tot restul să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât până şi cele mai mândre zidiri din oraşele noastre să fie umbrite de frumuseţea ei. Pentru înălţarea zidurilor ei, bine este să ştii că i-am dat-o în grijă bunului nostru prieten Dracilianus, locţiitorul prefectului eparhiei, precum şi guvernatorului provinciei. Acestora doi, credincioşia mea le-a trimis poruncă, pentru ca tot ce iscusinţa ta va socoti de trebuinţă spre înălţarea lăcaşului, şi meşteri şi calfe, de le vei face cunoscut, pe dată din osteneala lor să-ţi trimită. Privitor la coloane şi la celelalte lucruri din marmură, rogu-te ca singur să chibzuieşti ce anume material le-ar putea mai bine pune în valoare şi le-ar face mai potrivite cu scopul, apoi neîntârziat scrie-mi, astfel încât din scrisoarea ta să ne putem şi noi face o părere privitor la cantitatea şi la calitatea lor, şi să le putem trimite acolo de pe oriunde va fi nevoie. Căci se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din întreaga lume să strălucească potrivit cu însemnătatea lui !”

Acestea şi multe altele încă a scris împăratul episcopului de atunci al Bisericii Ierusalimului, iar porunca lui numaidecât s-a făcut faptă. Mai întâi, ca lucru de căpetenie al întregii lucrări, Constantin s-a îngrijit de înfrumuseţarea sfintei peşteri: era chiar acel cinstit mormânt – dovada biruinţei avute de marele nostru Mântuitor împotriva morţii – în dreptul căruia îngerul, străfulgerând de lumină, a dat tuturor de ştire buna veste a Învierii adeverite de Mântuitorul Însuşi. Apoi s-a mai îngrijit ca o mare întindere de pământ aflată acolo sub cerul liber să fie acoperită cu o piatră lustruită şi, pe trei laturi, înconjurată de un impunător peristil.

Biserica însăşi se află în faţa peşterii, de cealaltă parte, adică spre răsărit: era o construcţie cu totul neobişnuită, nespus de înaltă, foarte lungă şi foarte lată, pe dinăuntru acoperită cu plăci de marmură felurit colorată; pe dinafară, zidurile – făcute din piatră lustruită, pretutindeni desăvârşit îmbinată – sclipeau în neasemuita lor frumuseţe, întru nimic mai prejos decât marmura. Sus, acoperişul era pe dinafară acoperit cu plumb (ca un scut împotriva ploilor de iarnă), iar pe dinăuntru se înfăţişa ca o suprafaţă sculptată şi căptuşită cu lemn: un ocean de motive care se înlănţuiau dominând întregul interior al lăcaşului, pretutindeni poleit cu aur strălucitor şi răsfrângând din tot locul o revărsare de lumină.

Această biserică a înălţat-o, dar, împăratul, ca o mărturie a Învierii Domnului, îngrijindu-se să fie nespus de frumoasă în toate părţile ei, cu cheltuială şi cu un fast de-a dreptul împărăteşti. Şi a înzestrat-o, ca podoabă, cu nenumărate şi minunate daruri făcute din aur, din argint şi din pietre nestemate – acestea prinse în materiale foarte osebite, prin lucrături care, la fiecare din ele, dovedeau un meşteşug atât de măiestrit, cât nu ne putem noi îngădui acum a-l arăta prin cuvinte”.

Aşadar, după cum arată Eusebiu de Cezareea în scrierea sa, Viaţa Sfântului Constantin cel Mare, în anul 326, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim să găsească locul Patimii Mântuitorului şi Sfânta Cruce, lucru care s-a şi întâmplat. Pe locurile descoperite de Sfânta Elena, împăratul Constantin a ridicat, între anii 326-335, unul dintre cele mai Adevarul despre minuni 12mari complexe creştine, care avea 3 biserici legate între ele: o bazilică mare numită Martyrion, despre care relatează călugăriţa Egeria la anul 380, un atrium cu coloane, Triportico, construit în jurul Stâncii Golgothei, şi rotonda Anastasis, care cuprindea rămăşiţele peşterii pe care Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului (314-333), au identificat-o ca locul de îngropare al Mântuitorului. Stânca înconjurătoare a fost tăiată, iar Sfântul Mormânt a fost îmbrăcat într-o structură numită kuvuklion.

Sfânta Cruce, regăsită de împărăteasa Elena, a fost pusă spre închinare pe 14 septembrie 335. Mulţimea credincioşilor fiind foarte mare şi neputând să se închine, patriarhul Macarie al Ierusalimului s-a suit şi a înălţat Sfânta Cruce deasupra amvonului. Văzând-o poporul, a strigat: ,,Doamne miluieşte !” De atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

 

După ce s-a săvârşit biserica, împăratul a poruncit să vină episcopi din toate colţurile lumii pentru sfinţirea bisericii din Ierusalim. Şi a sosit mulţime multă de arhierei şi credincioşi mulţime fără de număr, încât nu-i încăpeau hotarele cetăţii. Şi s-a sfinţit Biserica Învierii lui Hristos la 13 septembrie şi tot Ierusalimul s-a înnoit, la 30 de ani ai împărăţiei lui Constantin. Şi Sfinţii Părinţi care se adunaseră acolo au rânduit să se prăznuiască ziua înnoirii bisericii celei mari din Ierusalim în fiecare an la 13 septembrie, iar Biserica Învierii Domnului a devenit încă din acea vreme loc de pelerinaj pentru întreaga lume creştină.

Invaziile perşilor şi musulmanilor asupra Ierusalimului în primul mileniu creştin

În anul 614, perşii conduşi de Khosroe al II-lea (590-628) au invadat Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului şi au luat cu ei Sfânta Cruce. În 630, împăratul bizantin Heraclie (610-641) a intrat biruitor în Cetatea Ierusalimului şi a recâştigat Crucea de la perşi, pe care a aşezat-o în biserica ce fusese reconstruită în anul 628.

După numai 10 ani, în 638, Ierusalimul a fost cucerit de musulmanii conduşi de califul Omar I (634-644). El a hotărât ca Biserica Învierii Domnului să nu fie distrusă, ci lăsată ca lăcaş de închinare şi pelerinaj pentru creştini, în vreme ce multe alte biserici au fost fie distruse, fie transformate în moschei.

În 966, în urma unei revolte, uşile şi acoperişul bisericii au luat foc. Ea a fost complet distrusă pe 18 octombrie 1009 de califul Al-Hakim bi-Amr Allah supranumit Nebunul, care ulterior, în 1020, a pretins că are obârşie dumnezeiască.

La porunca sa, lăcaşul a fost dărâmat din temelii până la stânca de dedesubt. Ruinarea sa a fost săvârşită într-amănunt: marea biserică înălţată de împăratul Constantin a fost nimicită şi nu a mai fost reconstruită niciodată la dimensiunile iniţiale. Furia lui Al-Hakim s-a revărsat şi asupra kuvuklionului construit de împăratul Constantin deasupra Sfântului Mormânt, însă oamenii califului au mărturisit că nu l-au putut distruge în întregime: ei nu au putut dezrădăcina mormântul propriu-zis, iar o parte din kuvuklion a fost protejat de dărâmături.

După 3-4 ani, califul s-a potolit, la sfaturile mamei sale, Maria, al cărei frate Orest era patriarhul Ierusalimului. Reconstrucţia a început pe la 1012 şi în 1014, Maria ,,a început să reconstruiască cu pietre pătrate Templul lui Hristos distrus de fiul ei”.

În condiţii foarte stricte, impuse de califat, împăraţii bizantini s-au străduit să reconstruiască Biserica Învierii Domnului. Un martor contemporan al evenimentelor, cronicarul bizantin Ioan Skylitzes scria că împăratul Romano al III-lea (1028-1034) ,,s-a străduit cu râvnă să se ocupe de reconstrucţie; însă el a murit şi urmaşul său – Mihail al IV-lea Paflagonul (1036-1041) – i-a completat lucrarea”.

Călătorul persan Nasir-i-Khusrau a vizitat Ierusalimul în primăvara anului 1047 şi descria astfel biserica reconstruită: ,,… o clădire foarte spaţioasă … în care încăpeau 8.000 de persoane, construită cu o îndemânare desăvârşită, din marmură colorată, cu podoabe şi sculpturi, peste tot împodobită cu ţesătură bizantină, lucrată în aur cu imagini … Sunt şi picturi (adică mozaicuri) ale proorocilor”.

Kuvuklionul construit de împăraţii bizantini l-au găsit cruciaţii, când au intrat prima oară în Biserica Învierii Domnului în seara zilei de 15 iulie 1099. Acesta era destul de diferit de cel construit iniţial de împăratul Constantin, însă, în esenţă, era ca cel de astăzi: o cupolă susţinută de coloane deasupra Sfântului Mormânt şi o încăpere înainte, dar nu Capela Îngerului din zilele noastre, ci o cămăruţă mai închisă decât porticul de odinioară a lui Constantin, căruia îi luase locul.

Perioada cruciată – începutul celui de-al doilea mileniu creştin

Între anii 1099-1187, Cetatea Ierusalimului s-a aflat în stăpânirea cruciaţilor şi, odată cu cetatea, Biserica Învierii Domnului. Conducătorul cruciaţilor, Godfrey de Bouillon, care a devenit primul ,,rege al Ierusalimului”, a hotărât să nu folosească titlul de rege în timpul vieţii sale şi s-a declarat Advocatus Sancti Sepulchri – apărător al Sfântului Mormânt al Domnului. În această perioadă, cruciaţii renovează biserica într-un stil romanic şi îi adaugă o clopotniţă. Aceste renovări sunt finalizate 50 de ani mai târziu, în timpul domniei reginei Melisende, când biserica este resfinţită la 15 iulie 1149.

La jumătatea secolului al XII-lea, porticul dinaintea Sfântului Mormânt este reconstruit ca o structură solidă, mai asemănătoare cu Capela Îngerului de astăzi. Kuvuklionul este la apogeul splendorii sale: cupola rotondei este acoperită cu plăci de argint, acoperişul kuvuklionului cu foi de cupru, în vârful său fiind aşezată o cruce cu un porumbel. Lespedea mormântului este acoperită cu aur dăruit de împăratul bizantin Manuel I Comnenos (1143-1180).

La sfârşitul secolului al XII-lea, Saladin (1138-1193), sultanul Egiptului şi Siriei, invadează regatul latin al Ierusalimului şi îi învinge pe cruciaţi la 4 iulie 1187, la Hittin, în Galileea. La 2 octombrie 1187, Saladin cucereşte Cetatea Ierusalimului, iar Biserica Învierii Domnului este închisă vreme de 3 zile, pentru a i se hotărî soarta.

Saladin urmează exemplul califului Omar I, care în 638 a lăsat biserica în grija creştinilor, şi încredinţează cheile sfântului lăcaş la două familii musulmane, Nusseibeh şi Joudeh, care deţin locul şi cheile bisericii până astăzi.

Intrarea originală în biserică era pe latura estică a Martyrionului, dinspre drumul roman principal, Cardo Maximus, construit de împăratul Hadrian în secolul al II-lea d.Hr.. Când biserica a fost renovată de cruciaţi, intrarea principală a fost mutată pe latura sudică. Ei au construit două uşi una lângă alta, dar după ce Saladin a cucerit Ierusalimul, uşa din partea dreaptă a fost pecetluită. Uşa din partea stângă este intrarea folosită de atunci şi până astăzi.

În timpul celei de-a treia cruciade (1189-1192), cavalerii latini au încercat să recucerească Cetatea Ierusalimului şi să recâştige biserica, dar nu au reuşit. Nici următoarele cruciade nu au reuşit să readucă biserica cu totul în grija creştinilor.

În 1244, musulmanii au distrus o mare parte din biserică, luând părţi din kuvuklion ca pradă. În 1517, Ierusalimul a intrat în stăpânirea otomană, până în secolul XX. În această perioadă, oraşul a fost mereu parte a unui teritoriu mai mare, guvernat din capitale imperiale aflate la distanţe mari, ceea ce a făcut să fie adeseori neglijat.

Deşi, din secolul al XIV-lea, biserica a fost în grija călugărilor franciscani, până în secolul al XVI-lea, ea s-a aflat în paragină. Abia în 1555, părintele Bonifatie de Ragusa, custodele franciscan al Ţării Sfinte, reconstruieşte kuvuklionul. Structura ridicată de el, a treia la număr, păstrează caracteristicile celei anterioare.

După 250 de ani, în 1808, kuvuklionul este puternic afectat de un incendiu, care provoacă prăbuşirea cupolei rotondei şi distruge podoabele exterioare ale baldachinului. Însă focul nu ajunge în interiorul structurii, păstrându-se până astăzi decoraţiunile de marmură ale Sfântului Mormânt, care datează de la restaurarea sa din 1555. Cupola şi exteriorul kuvuklionului sunt reconstruite în 1809-1810, în stil baroc otoman, sub conducerea arhitectului grec din Constantinopol, Nikolaos Komnenos. Baldachinul ridicat de el este cel de-al patrulea din seria de baldachine care au acoperit şi protejat mormântul tăiat în stâncă al Mântuitorului Hristos.

Actualul kuvuklion a suferit mult în cei 190 de ani de când a fost ridicat. Vreme de 40 de ani, ploaia şi zăpada au căzut direct pe el, prin ochiul deschis al cupolei, iar apa a atacat scoabele de fier care ţineau legate pietrele structurii. Abia în 1868, cupola a fost refăcută şi ochiul a fost acoperit. Însă treptat, kuvuklionul s-a încovoiat sub greutatea bolţilor de piatră grele ridicate deasupra celor două încăperi ale Mormântului. Piatra se încovoia sub greutatea proprie.

În 1926, alarmat de găurile care începeau să se vadă între pietre, guvernul britanic, care ocârmuia la acea vreme Palestina, a angajat un arhitect care să studieze şi să supravegheze Sfântul Mormânt. În raportul său, arhitectul nota că Sfântul Mormânt, mai precis kuvuklionul, are o structură interioară verticală şi suficient de puternică, şi numai zidăria din afară adăugată în 1809-1810 s-a încovoiat sub greutate.

Nimeni nu a remarcat atunci că investigaţia sa a arătat că înăuntrul învelişului din secolul al XIX-lea se aflau fragmente din construcţiile anterioare, asemenea unor foi de ceapă. Observaţiile arhitectului cu privire la rezistenţa structurii s-au dovedit a fi precise un an mai târziu, când puternicul cutremur din 1927 a afectat puternic biserica, dar nu şi kuvuklionul.

În următorii 40 de ani, întreaga biserică a fost o pădure de schele. Vreme de 20 de ani nu s-a făcut nimic la kuvuklion, dar în martie 1947, Departamentul de lucrări publice l-a învelit într-o reţea de grinzi de oţel.

Ulterior, comunităţile creştine din Biserica Învierii Domnului au hotărât să renoveze alte părţi afectate ale bisericii. Lucrarea de restaurare a fost încheiată în 1996 şi, în decursul ei, s-au găsit porţiuni de marmură şi podea anterioare distrugerii făcute de musulmani.

Biserica Învierii Domnului în preajma celui de-al treilea mileniu creştin

Partea cea mai mare a structurii de astăzi, externe, datează din perioada cruciată sau mai târziu, dar dovezi din perioadele timpurii pot fi văzute în interior, ca de pildă ziduri, bolţi, pavaje. Părţi din rotondă şi din zidul nordic, ca şi componente ale fundaţiei care nu sunt accesibile publicului, datează din vremea structurii iniţiale, ridicate de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în secolul al IV-lea.

În prezent, 4 comunităţi creştine colaborează, adeseori tensionat, în administrarea şi îngrijirea bisericii şi împrejurimilor ei, sub un status quo emis de Poarta Otomană în 1852. Trei dintre ele, numite mai întâi când cruciaţii au cucerit Ierusalimul, sunt Bisericile Ortodoxă, Apostolică Armeană şi Romano-Catolică. În secolul al XIX-lea, copţii, etiopienii şi sirienii au primit responsabilităţi mai mici, având altare şi alte structuri din şi în jurul lăcaşului. Un acord reglementează vremea şi locurile de închinare pentru fiecare comunitate.

sursa: Catacombele Ortodoxiei

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (I)

– Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului –

I. Biserica Învierii Domnului din Ierusalim, locul unde are loc minunea Sfintei Lumini

Ierusalimul este străvechiul oraş ridicat de Sfântul Împărat şi Prooroc David, în care fiul său, Împăratul Solomon, a ridicat acel templu măreţ întru slava Dumnezeului celui viu, locul mult iubit de Dumnezeu, precum scrie psalmistul: ,,Iubeşte Domnul porţile Sionului, mai mult decât toate sălaşele lui Iacov” (Psalmi 86, 1).

Ierusalimul este oraşul în care a păşit Mântuitorul în vremea petrecerii Sale pe pământ, unde a învăţat dumnezeiasca-I învăţătură, a tămăduit bolnavi şi şi-a arătat nemăsurata-I dragoste faţă de zidirea Sa. Ierusalimul poartă cu sine peste secole urmele lucrării Sale mântuitoare, ale patimii, morţii şi învierii Sale. Este locul cel mai sfânt al creştinătăţii, unde Domnul nostru Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea oamenilor, a fost îngropat ca un mort, şi a înviat biruitor ca un Dumnezeu.

Aşa cum sunt toate marile şi vechile citadele ale lumii, Ierusalimul de astăzi se împarte în oraşul vechi şi oraşul nou. Oraşul vechi este împrejmuit cu un zid înalt de piatră, de apărare; în acest zid există porţi de intrare în cetate, precum Poarta Damascului, Poarta lui David, Poarta Jaffa, Poarta Nouă, Poarta de Aur. Pe această din urmă poartă a intrat Mântuitorul în oraş la începutul Săptămânii Patimilor şi a fost primit ca Împărat al lui Israil şi tot pe această poartă, care este zidită de peste un mileniu şi jumătate, va veni Mântuitorul Hristos la judecata obştească de la sfârşitul lumii.

 

Ierusalimul de azi. Perspectivă asupra oraşului vechi.

Biserica Învierii, în care se află Mormântul Domnului, este plasată cam în mijlocul cetăţii oraşului vechi, spre latura vestică, în cartierul creştin. Clădirea, din care unele părţi sunt mai vechi de 1.600 de ani, este cea mai specială biserică a creştinătăţii. Aşa cum a numit-o la început Sfântul Împărat Constantin – Martyrion, adică mărturie, ea este un martor peste timp al evenimentelor cruciale din istoria mântuirii.

Acest lăcaş unic adăposteşte trei locuri importante pentru istoria mântuirii: 1. Locul răstignirii Mântuitorului – Muntele Golgotha, 2. Locul pregătirii Sale pentru îngropare – Piatra Ungerii, şi 3. Locul îngropării în mormântul dăruit de Sfântul Iosif din Arimateea, din care Mântuitorul a înviat a treia zi din morţi. În biserică se mai află o sumedenie de paraclise, altare şi locuri deosebite, minunat împodobite, ce amintesc de diferite evenimente din vremea Patimii. Ele sunt împărţite riguros între ortodocşi, armeni, copţi şi catolici.

 

Oraşul vechi al Ierusalimului văzut de pe acoperişul Bisericii Învierii Domnului. Cupola care se vede este a Bisericii Patriarhiei Ierusalimului

Deşi poate părea neverosimil ca Biserica Învierii Domnului să se afle în mijlocul oraşului vechi, pe câtă vreme ştim din Evanghelii că locul răstignirii, Muntele Golgotha, era în afara oraşului, să nu uităm că în anii 41-44 d.Hr., Irod Antipa a extins zidurile Ierusalimului, iar Golgotha şi Sfântul Mormânt au ajuns înlăuntrul cetăţii.

 

Poarta de Aur a Ierusalimului, pe care a intrat Domnul în oraş la începutul Săptămânii Patimilor şi pe care va intra din nou la judecata cea obştească

1. Locul răstignirii Mântuitorului – Muntele Golgotha

Intrarea în Biserica Învierii Domnului se face pe o poartă mare din partea de sud a lăcaşului. După cum se vede în imagine, există două porţi una lângă alta, însă în decursul timpului, una dintre ele a fost zidită. La răsărit, în unghiul de sud-est al lăcaşului, se află o stâncă uriaşă de gresie albă – Muntele Golgotha. Numele de Golgotha, adică locul căpăţânii, vine de la cuvintele gulgulta în aramaică şi gulgolet în ebraică, care înseamnă căpăţână, craniu. El îşi are obârşia în tradiţia care spune că în acest loc a fost îngropat strămoşul Adam. De asemenea, colina avea un aspect bizar, ce aducea cu o căpăţână de om.

În creştetul acestei stânci a fost înfiptă crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Pelerinii urcă trepte groase de piatră până sus pe Golgotha, unde se află o încăpere împărţită în două paraclise.

Cel de sud, Altarul Cuielor Sfintei Cruci, aparţine catolicilor şi este plasat pe locul unde a fost dezbrăcat Domnul de hainele Sale şi pironit pe cruce. Paraclisul de nord, Sfânta Golgotha, aparţine ortodocşilor şi este înălţat pe locul unde a fost înfiptă Crucea. Cele două paraclise sunt separate de două coloane foarte groase şi de un mic altar, numit ,,Fecioara durerilor”.

Paraclisul Sfânta Golgotha este împodobit cu icoane ferecate, în mărime naturală, înfăţişând pe Mântuitorul Hristos pe cruce, şi Maica Domnului cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan de o parte şi de alta. Sub sfânta masă se poate vedea o cavitate rotundă în piatră, înconjurată de o rozetă de argint în formă de stea: aici este locul unde a fost înfiptă sfânta cruce.

Paraclisul Sfânta Golgotha. Sub sfânta masă se poate vedea o cavitate rotundă în piatră: aici este locul unde a fost înfiptă sfânta cruce