GURA TEOLOGULUI ADEVĂRUL SFINŢILOR PĂRINŢI GRĂIEŞTE: Părintele Cleopa a greşit fundamental în problema calendarului

Părintele Cleopa a greşit fundamental în problema calendarului, o spune chiar teologul Danion Vasile.

În acest videoclip teologul Danion Vasile recunoaşte sfinţenia de care are acum parte Sf. Glicherie de la Slătioara

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (III)

III. Minunea care are loc an de an la Sfântul Mormânt al Domnului

Mărturia Patriarhului Diodor al Ierusalimului

Patriarhul Diodor al Ierusalimului (1923-2000, patriarh între anii 1981-2000) a venit la Ierusalim în anul 1938 şi de atunci a luat parte an de an la ceremonia Sfintei Lumini. El ne-a lăsat următoarea mărturisire:

,,Rugăciunea în Sfântul Mormânt este un moment foarte sfânt, într-un loc foarte sfânt. De aici a înviat cu slavă Domnul şi de aici Şi-a răspândit lumina în lume. Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi, suntem aduşi în imediata apropiere a Învierii Sale slăvite. Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul credinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat biruinţa finală asupra morţii, nu doar asupra morţii Sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de El. Nu cred că este o întâmplare că Focul Sfânt apare exact pe locul acesta. Hristos vrea să ne reamintească faptul că Învierea Sa este o realitate, nu un mit.

După ce au fost stinse toate luminile din biserică, mă înclin şi intru în prima încăpere a mormântului (Capela Îngerului). De acolo îmi găsesc drumul prin întuneric spre camera interioară unde a fost îngropat Hristos. Aici îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi de unde a înviat. Spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Uneori aştept câteva minute, dar de obicei minunea are loc imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul lespezii pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, care are o tentă albăstruie, dar culoarea poate căpăta multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.

Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, lespedea pare a fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde, nu mi-am ars barba niciodată în cei 16 ani de când sunt patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul întâi patriarhului armean, apoi patriarhului copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică”.

Mărturii istorice care adeveresc minunea
Sfintei Lumini şi vechimea sa

Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.

Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.

Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.

Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.

 

Stâlpul de piatră (care se află la intrarea în Biserica Învierii Domnului) de unde a ieşit Sfânta Lumină în 1580, când armenii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în biserică de Sfintele Paşti

Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găseşte în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi şi-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:

,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.

Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.

 

Prăznuirea Sfintelor Paşti la Ierusalim, în anul 1941 Patriarhul ortodox al Ierusalimului, Timotei (1935-1955)

Lecţionarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce şi el mărturie despre existenţa unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem uşile, pregătim trei cădelniţe şi facem mijlociri şi rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ţinute de credincioşi, deschiderea uşilor şi procesiunea către Biserica Martyrion.

Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.

O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.

Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.

O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.

În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.

 

Sfintele Paşti din anul 1905 Curtea Bisericii Învierii Domnului

Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.

Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.

Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.

Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.

Al doilea mileniu creştin

La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepţii diferite şi care relatează că el este fundamentat pe declaraţiile martorilor oculari şi a fost transmis de învăţaţi deosebiţi şi de alţi oameni în cărţile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărţi şi am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.

Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”.

În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunţită relatare a acţiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paştilor în acest lăcaş din Ierusalim. Violenţa extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii şi credinţa creştinilor în aceasta.

Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Ţara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului).

Prinţul mi-a poruncit … să merg … deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni.

Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.

La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfăţişează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.

Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată şi vădită, deşi au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susţineau că era o născocire mincinoasă şi o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, şi tot aşa şi a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.

La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenţia autorităţilor papale, şi indică sfârşitul oricăror reacţii de simpatie ale apusenilor faţă de Sfânta Lumină.

În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinţei musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creştine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.

În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.

Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul lor afară în curte şi plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit Lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor.

Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” şi astfel a fost săvârşită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi aşa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocşi ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruinţa religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.

Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocşi şi armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităţilor locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocşi să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.

La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure şi trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul şi mulţi dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu feţele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toţi spuneau: ,,Credinţa creştinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către ţarul rus Mihail.

În 1846, monahul rus Partenie vizita Ţara Sfântă şi era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenţie deosebită ceremoniei Luminii Sfinte şi o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieşirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.

În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reuşind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziţii făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturiseşte: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivităţii în mica nişă, în acea neţărmurită linişte de moarte, am auzit un şuierat slab. Era asemenea unei şuviţe luminoase de vânt. Şi îndată – o privelişte de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui faţă se rostogoleau uriaşe picături de sudoare.

Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mişcându-se de colo-colo, chiar aşezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului şi s-a dus în Capela Îngerului”.

Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Iar noi, la ceasurile Paştilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viaţă, mai frumos decât raiul, şi cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.

sursa: catacombeleortodoxiei.ro

Citiţi şi:

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) – Partea întâi
Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) – Partea a doua

26.12/08.01 Soborul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pomenirea Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana

Despre fuga în Egipt a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu:

Fuga în Egipt

După ce Irod a dat poruncă să fie tăiaţi toţi pruncii din Betleem, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt”. Şi a fugit în Egipt Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi cu Iosif, pentru două pricini: întâi ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”; a doua, ca să se închidă gura ereticilor. Dacă Maica Domnului n-ar fi fugit cu Pruncul în Egipt şi ar fi fost prins Pruncul şi ucis, atunci s-ar fi împiedicat mântuirea oamenilor; iar dacă ar fi rămas în Palestina şi n-ar fi fost ucis de Irod, şi ar fi scăpat tocmai pentru ca să poată împlini mântuirea oamenilor, atunci mulţi ar fi socotit că a purtat o nălucă de trup şi nu trup adevărat, iar ereticii fără de Dumnezeu ar fi îndrăznit să zică: „Dacă ar fi purtat trup, ar fi fost ucis de sabie; dar dacă n-a fost ucis, înseamnă că nălucire este naşterea Lui”. Pentru aceasta a fugit în Egipt, ca sa sfarâme idolii de acolo şi să mântuiască toată lumea în vremea mântuitoarei Răstigniri şi învieri.

Tot în această zi şi pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra
Sfintei Mănăstiri Tismana.

Sf. Nicodim de la Tismana

Tot Sfântul şi Preacuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut şi crescut în dreapta credinţă. După ce a primit sfântul şi îngerescul chip al călugăriei şi harul preoţiei, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli şi alte petreceri îmbunătăţite.

Tot când a venit în părţile acestea ale Ţării Româneşti a trăit în multe trude şi osteneli sufleteşti şi a petrecut cu neîncetate rugăciuni prin munţii pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istoriseşte până în ziua de azi. Mai întâi pe apa Motrului, apoi Mănăstirea de la Vodiţa, pe numele Sfântului Antonie cel Mare. Acolo a făcut chinovie de mulţi părinţi şi fraţi întru Hristos şi a vieţuit în acea mănăstire multă vreme, sfântul.

După aceea, prin descoperire dumnezeiască, a mers la locul ce se numeşte Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude şi osteneli, altar dumnezeiesc şi locaş de viaţă de obşte. Mulţime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim vieţuia cu aceşti fraţi întru Hristos; le era chip şi pildă de fapte bune, şi-i povăţuia pe calea mântuirii. Şi luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor celor necurate, multe şi nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viaţă. A alungat demoni şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa. Se spune că şi în foc a intrat şi a ieşit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut şi alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos. Şi aşa, ajungând cu sfinţenie până la adânci bătrâneţi, s-a mutat din viaţa aceasta vremelnică la viaţa cea cerească şi nepieritoare. Întru această lună în douăzeci şi şase de zile. Şi au fost îngropate cinstitele şi sfintele sale moaşte în sfânta şi dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba şi prăznuirea sa în toţi anii. Mormântul său stă întru pomenire până în ziua de azi, cu candela neadormită.

După ce Dumnezeu a preaslăvit moaştele sale cu mireasma dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase din mormânt şi puse în raclă şi aşezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, aşa ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistriţa. După trecere de mulţi ani, un domn al ţării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim, să le ducă în Bucureşti, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaştele sale din locaşul său. Şi cu minune s-a făcut de a părăsit domnul acela gândul său şi lucrul cel neplăcut sfântului. Că îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări şi i-a poruncit să spună stareţului să-i ascundă moaştele şi numai un deget să ia de la mâna lui şi să-l oprească pentru evlavia credincioşilor. Sfântul Nicodim s-a arătat în acelaşi chip şi stareţului; i-a dat ca şi fratelui aceeaşi poruncă. Încredinţându-se dar stareţul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale.

Sf. Mănăstire Tismana, judeţul Gorj

Degetul şi sfântul mir, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovniceşti cinstite şi de mult preţ. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul şi se umplu toţi de nespusă mireasmă duhovnicească. Ascunzându-se dar în acest chip moaştele sfântului, de care se ştia numai din stareţ în stareţ şi unul din fraţii mănăstirii. Iar mai pe urma, din întâmplările vremilor celor cu multe robii, au rămas moaştele sfântului de tot tăinuite şi neştiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că aşa a fost voia sfântului. Cele mai sus numite sfinte şi cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini. Ele fac şi acum multe şi nenumărate minuni. Duhurile necurate din oameni se alungă cu chemarea numelui sfântului; vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul sfântului; pământul şi ţara aceasta se păzeşte cu rugăciunile şi ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi; iar sfânta şi dumnezeiasca Mănăstire Tismana, care ţine şi are comoară de mult preţ sfintele sale moaşte, este păzită şi apărată totdeauna, cu grabnica lui folosinţă, de multe bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi.

Racla cu sfintele moaste ale Sf. Nicodim de la Tismana

12/25 DECEMBRIE: Sf. Ierarh Spiridon făcătorul de minuni, ruşinătorul ereticilor papistaşi

Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei făcătorul de minuni

Astăzi, 25 decembrie după calendarul papistăşesc-mamonic şi 12 decembrie după cel bisericesc, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cinstitul Ierarh Spiridon al Trimitundei, marele făcător de minuni. În acest sens, ţin să aduc la lumină cîteva fragmente mai puţin cunoscute, dar de mare folos, din slăvita viaţă a acestui mare Părinte al Bisericii lui Hristos, sărbătorit în această zi atît de Biserica Biruitoare din Ceruri, cît şi de Biserica Luptătoare de pe acest pămînt:

• A cînta cu mîndrie în Biserică este urît Domnului
  

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: “Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegîndu-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea limpede.

• Cît de importantă este păstrarea întocmai a învăţăturii şi rînduielii bisericeşti ?

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: “El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfîntul Spiridon şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii – pentru că multă vreme în vîrsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţînd scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvînt de învăţătură în biserică poporului.

Învăţînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: “Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău”. Acestea auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a zis către Trifilie: “Au doară tu eşti mai bun decît cel ce a zis pat, de te ruşinezi de cuvintele Lui?” Acestea zicînd, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blîndeţea.

• Cum minunat rînduieşte Dumnezeu ca să fie ruşinaţi tot soiul de eretici

Se mai spune şi despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea (adunat în anul 325) şi, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă şi văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcînd degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînşii pe drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (I)

– Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului –

I. Biserica Învierii Domnului din Ierusalim, locul unde are loc minunea Sfintei Lumini

Ierusalimul este străvechiul oraş ridicat de Sfântul Împărat şi Prooroc David, în care fiul său, Împăratul Solomon, a ridicat acel templu măreţ întru slava Dumnezeului celui viu, locul mult iubit de Dumnezeu, precum scrie psalmistul: ,,Iubeşte Domnul porţile Sionului, mai mult decât toate sălaşele lui Iacov” (Psalmi 86, 1).

Ierusalimul este oraşul în care a păşit Mântuitorul în vremea petrecerii Sale pe pământ, unde a învăţat dumnezeiasca-I învăţătură, a tămăduit bolnavi şi şi-a arătat nemăsurata-I dragoste faţă de zidirea Sa. Ierusalimul poartă cu sine peste secole urmele lucrării Sale mântuitoare, ale patimii, morţii şi învierii Sale. Este locul cel mai sfânt al creştinătăţii, unde Domnul nostru Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea oamenilor, a fost îngropat ca un mort, şi a înviat biruitor ca un Dumnezeu.

Aşa cum sunt toate marile şi vechile citadele ale lumii, Ierusalimul de astăzi se împarte în oraşul vechi şi oraşul nou. Oraşul vechi este împrejmuit cu un zid înalt de piatră, de apărare; în acest zid există porţi de intrare în cetate, precum Poarta Damascului, Poarta lui David, Poarta Jaffa, Poarta Nouă, Poarta de Aur. Pe această din urmă poartă a intrat Mântuitorul în oraş la începutul Săptămânii Patimilor şi a fost primit ca Împărat al lui Israil şi tot pe această poartă, care este zidită de peste un mileniu şi jumătate, va veni Mântuitorul Hristos la judecata obştească de la sfârşitul lumii.

 

Ierusalimul de azi. Perspectivă asupra oraşului vechi.

Biserica Învierii, în care se află Mormântul Domnului, este plasată cam în mijlocul cetăţii oraşului vechi, spre latura vestică, în cartierul creştin. Clădirea, din care unele părţi sunt mai vechi de 1.600 de ani, este cea mai specială biserică a creştinătăţii. Aşa cum a numit-o la început Sfântul Împărat Constantin – Martyrion, adică mărturie, ea este un martor peste timp al evenimentelor cruciale din istoria mântuirii.

Acest lăcaş unic adăposteşte trei locuri importante pentru istoria mântuirii: 1. Locul răstignirii Mântuitorului – Muntele Golgotha, 2. Locul pregătirii Sale pentru îngropare – Piatra Ungerii, şi 3. Locul îngropării în mormântul dăruit de Sfântul Iosif din Arimateea, din care Mântuitorul a înviat a treia zi din morţi. În biserică se mai află o sumedenie de paraclise, altare şi locuri deosebite, minunat împodobite, ce amintesc de diferite evenimente din vremea Patimii. Ele sunt împărţite riguros între ortodocşi, armeni, copţi şi catolici.

 

Oraşul vechi al Ierusalimului văzut de pe acoperişul Bisericii Învierii Domnului. Cupola care se vede este a Bisericii Patriarhiei Ierusalimului

Deşi poate părea neverosimil ca Biserica Învierii Domnului să se afle în mijlocul oraşului vechi, pe câtă vreme ştim din Evanghelii că locul răstignirii, Muntele Golgotha, era în afara oraşului, să nu uităm că în anii 41-44 d.Hr., Irod Antipa a extins zidurile Ierusalimului, iar Golgotha şi Sfântul Mormânt au ajuns înlăuntrul cetăţii.

 

Poarta de Aur a Ierusalimului, pe care a intrat Domnul în oraş la începutul Săptămânii Patimilor şi pe care va intra din nou la judecata cea obştească

1. Locul răstignirii Mântuitorului – Muntele Golgotha

Intrarea în Biserica Învierii Domnului se face pe o poartă mare din partea de sud a lăcaşului. După cum se vede în imagine, există două porţi una lângă alta, însă în decursul timpului, una dintre ele a fost zidită. La răsărit, în unghiul de sud-est al lăcaşului, se află o stâncă uriaşă de gresie albă – Muntele Golgotha. Numele de Golgotha, adică locul căpăţânii, vine de la cuvintele gulgulta în aramaică şi gulgolet în ebraică, care înseamnă căpăţână, craniu. El îşi are obârşia în tradiţia care spune că în acest loc a fost îngropat strămoşul Adam. De asemenea, colina avea un aspect bizar, ce aducea cu o căpăţână de om.

În creştetul acestei stânci a fost înfiptă crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Pelerinii urcă trepte groase de piatră până sus pe Golgotha, unde se află o încăpere împărţită în două paraclise.

Cel de sud, Altarul Cuielor Sfintei Cruci, aparţine catolicilor şi este plasat pe locul unde a fost dezbrăcat Domnul de hainele Sale şi pironit pe cruce. Paraclisul de nord, Sfânta Golgotha, aparţine ortodocşilor şi este înălţat pe locul unde a fost înfiptă Crucea. Cele două paraclise sunt separate de două coloane foarte groase şi de un mic altar, numit ,,Fecioara durerilor”.

Paraclisul Sfânta Golgotha este împodobit cu icoane ferecate, în mărime naturală, înfăţişând pe Mântuitorul Hristos pe cruce, şi Maica Domnului cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan de o parte şi de alta. Sub sfânta masă se poate vedea o cavitate rotundă în piatră, înconjurată de o rozetă de argint în formă de stea: aici este locul unde a fost înfiptă sfânta cruce.

Paraclisul Sfânta Golgotha. Sub sfânta masă se poate vedea o cavitate rotundă în piatră: aici este locul unde a fost înfiptă sfânta cruce

125 de la proclamarea autocefaliei BOR, cadoul masonului Meletie Metaxakis pentru SCHIMBAREA CALENDARULUI în România

În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei probleme.Sinodul  Bisericii  din  Grecia  aprobă  propunerea  şi  emite  directiva corespunzătoare.

Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat: „După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi. înainte de toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii ambelor calendare – celui iulian şi celui gregorian”.

Această propunere exprimată cu abilitate în termeni diplomatici şi instabilă în construcţia sa interioară, neavând nici un fel de argumentaţie deosebită, consideră schimbarea  calendarului  drept  necesară.  Concomitent,  se  încearcă  a  se  păstra aparenţele, menţionând principiile canonice şi dogmatice şi cerând sobornicitatea hotărârii finale. Ulterior, aceste condiţii vor fi definitiv uitate.Hotărârea comisiei a constituit un nou pas către atât de dorita, de către Meletie şi tovarăşii săi, reformă calendaristică. La şedinţa sa din 20 mai 1919, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar ştiinţific, pentru Biserică rămâne valabil calendarul iulian”.

Sinodul trimite guvernului grec această opinie împreună cu hotărârea comisiei privitoare la reforma calendaristică. La această consfătuire Meletie pronunţă, printre altele, şi următoarele cuvinte semnificative: „în prezent situaţia Bisericii Ortodoxe din Rusia s-a schimbat şi au apărut perspective mai favorabile pentru apropierea de Occident”.

Şi,  mai  departe  Meletie  subliniază:  „Considerăm  că,  trebuie  schimbat calendarul”.

După instalarea sa fulgerătoare şi nelegală pe scaunul de la Constantinopol, Meletie Metaxakis continuă să acţioneze metodic şi insistent în această direcţie. El preia asupra sa iniţiativa recomandată le către comisia Sinodului şi în circulara din 3 februarie 1923 „către Prea Fericiţii şi înalt Prea Sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România” pune problema schimbării calendarului bisericesc. În circulară sunt evocate următoarele motive ale reformei: „Problema calendarului există demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America. Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”.

Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan-ortodox”: Devine evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie,  în  viaţa  liturgică  şi  normele  canonice  ale  Bisericii  Ortodoxe,  ci  în dimensiunea orizontală a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politico-religioase a unităţii creştine.

În circulara sa Metaxakis cheamă pe „întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe să-şi dea consimţământul pentru formarea Comisiei cu participarea unor reprezentanţi din fiecare Biserică imediat după sărbătoarea Paştelui, pentru a dezbate chestiunea calendarului şi alte chestiuni urgente”.

Circulara lui Meletie nu întâmpină însă bunăvoinţa celor mai vechi Patriarhate după Constantinopol: cel de la Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, în data de 10 mai 1923, sus pomenita comisie sub preşedinţia lui Meletie Metaxakis îşi începe lucrul. La şedinţele ei participă 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Iată numele participanţilor ei:

Din partea Patriarhiei Constantinopolului – trei reprezentanţi: patriarhul Meletie IV, mitropolitul Calinic, laicul Antoniadis, profesor de teologie.
Din partea Bisericii Ciprului: mitropolitul Vasile de la Niceea (ulterior patriarh ecumenic 1925-1929).
Din partea Bisericii Sârbe: mitropolitul Gavriil din Cernogorie (ulterior patriarh al  Serbiei  †1952),  dr.  Milancovici,  profesor  de  matematică  şi  mecanică  la Universitatea din Belgrad.
Din partea Bisericii din Grecia: mitropolitul Iacov.
Din partea Bisericii Române: arhimandritul Iulie (Scriban).

Din comisie a făcut parte şi arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) din America de Nord, aflat pe atunci într-o situaţie canonică neclară şi care, de fapt, nu era reprezentantul nimănui (mai târziu a trecut în exarhatul evloghian, aflat sub jurisdicţia patriarhului ecumenic). În afară de cei 9 participanţi, la primele şedinţe ale congresului a fost prezent şi arhiepiscopul  Anastasie  (Gribanovski)  al  Chişinăului  şi  Hotinului,  membru  al Sinodului Arhieresc al Bisericii Ruse din afara Rusiei.

Chiar de la prima şedinţă el declară categoric că nu are „instrucţii precise privitoare la chestiunea calendarului din partea ierarhilor ruşi” şi în curând părăseşte această ciudată adunare.

La acest congres au refuzat să participe reprezentanţii celor 3 Patriarhate: ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. N-a participat nici Patriarhia Moscovei, arhiepiscopia Sinaiului, Biserica Ortodoxă Bulgară (considerată pe atunci de către Patriarhia Ecumenică drept schismatică). Trebuie deci să notăm absenţa nu doar a mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ci şi împuternicirile dubioase ale participanţilor înşişi.

Să caracterizăm succint activitatea Congresului din 1923, care a decurs în 11 şedinţe, de la 20 mai până la 8 iunie 1923 şi nu s-a mărginit doar la chestiunea reformei calendarului. La cea de-a doua şedinţă, în 11 mai, patriarhul Meletie enumera următoarele „chestiuni bisericeşti şi canonice”, asupra cărora comisia urma să-şi exprime opinia:
1.  Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor nelucrătoare;
2.  Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii;
3.  Chestiunile privitoare la căsătoria unor feţe duhovniceşti;
a)  cinul episcopal şi căsătoria;
b)  a doua căsătorie a diaconilor şi preoţilor văduvi;
c)  este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze neapărat după taina căsătoriei?
4.  Chestiunea slujbelor liturgice;
5.  Posturile;
6.  Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan-ortodoxe;

A fost luată în discuţie şi posibilitatea unirii anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. De exemplu, la a 5-a şedinţă din 23 mai participă în calitate de oaspete fostul ”episcop” de Oxford, Gore, împreună cu ”părintele” Baxton. Oaspetele ocupă locul din dreapta patriarhului Meletie, înmânându-i două documente. Unul din ele conţine iscăliturile a 5000 de preoţi anglicani, care declară că după părerea lor nu există impedimente pentru unirea deplină cu ortodocşii. Al doilea document îl reprezintă referatul despre condiţiile reunificării.

Totuşi, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis au întâlnit o serioasă rezistenţă. Patriarhul Fotie al Alexandriei în epistola sa din 25 iunie 1923 către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracterizează reforma calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”. Conform expresiei Patriarhului Fotie rezoluţiile Congresului de la Constantinopol „duhnesc a erezie şi schismă”.

Mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti anunţă în scrisoarea sa din data de 17 decembrie  1923 că  Biserica  Ortodoxă  Română  acceptă  decizia  congresului, specificând că aceasta va fi pusă în practică în 1924.

Biserica Română adoptă noul calendar la l octombrie 1924 şi ca recompensă primeşte statutul de Patriarhie.