Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (III)

III. Minunea care are loc an de an la Sfântul Mormânt al Domnului

Mărturia Patriarhului Diodor al Ierusalimului

Patriarhul Diodor al Ierusalimului (1923-2000, patriarh între anii 1981-2000) a venit la Ierusalim în anul 1938 şi de atunci a luat parte an de an la ceremonia Sfintei Lumini. El ne-a lăsat următoarea mărturisire:

,,Rugăciunea în Sfântul Mormânt este un moment foarte sfânt, într-un loc foarte sfânt. De aici a înviat cu slavă Domnul şi de aici Şi-a răspândit lumina în lume. Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi, suntem aduşi în imediata apropiere a Învierii Sale slăvite. Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul credinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat biruinţa finală asupra morţii, nu doar asupra morţii Sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de El. Nu cred că este o întâmplare că Focul Sfânt apare exact pe locul acesta. Hristos vrea să ne reamintească faptul că Învierea Sa este o realitate, nu un mit.

După ce au fost stinse toate luminile din biserică, mă înclin şi intru în prima încăpere a mormântului (Capela Îngerului). De acolo îmi găsesc drumul prin întuneric spre camera interioară unde a fost îngropat Hristos. Aici îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi de unde a înviat. Spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Uneori aştept câteva minute, dar de obicei minunea are loc imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul lespezii pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, care are o tentă albăstruie, dar culoarea poate căpăta multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.

Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, lespedea pare a fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde, nu mi-am ars barba niciodată în cei 16 ani de când sunt patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul întâi patriarhului armean, apoi patriarhului copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică”.

Mărturii istorice care adeveresc minunea
Sfintei Lumini şi vechimea sa

Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.

Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.

Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.

Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.

 

Stâlpul de piatră (care se află la intrarea în Biserica Învierii Domnului) de unde a ieşit Sfânta Lumină în 1580, când armenii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în biserică de Sfintele Paşti

Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găseşte în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi şi-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:

,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.

Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.

 

Prăznuirea Sfintelor Paşti la Ierusalim, în anul 1941 Patriarhul ortodox al Ierusalimului, Timotei (1935-1955)

Lecţionarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce şi el mărturie despre existenţa unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem uşile, pregătim trei cădelniţe şi facem mijlociri şi rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ţinute de credincioşi, deschiderea uşilor şi procesiunea către Biserica Martyrion.

Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.

O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.

Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.

O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.

În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.

 

Sfintele Paşti din anul 1905 Curtea Bisericii Învierii Domnului

Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.

Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.

Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.

Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.

Al doilea mileniu creştin

La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepţii diferite şi care relatează că el este fundamentat pe declaraţiile martorilor oculari şi a fost transmis de învăţaţi deosebiţi şi de alţi oameni în cărţile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărţi şi am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.

Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”.

În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunţită relatare a acţiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paştilor în acest lăcaş din Ierusalim. Violenţa extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii şi credinţa creştinilor în aceasta.

Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Ţara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului).

Prinţul mi-a poruncit … să merg … deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni.

Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.

La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfăţişează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.

Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată şi vădită, deşi au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susţineau că era o născocire mincinoasă şi o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, şi tot aşa şi a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.

La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenţia autorităţilor papale, şi indică sfârşitul oricăror reacţii de simpatie ale apusenilor faţă de Sfânta Lumină.

În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinţei musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creştine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.

În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.

Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul lor afară în curte şi plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit Lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor.

Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” şi astfel a fost săvârşită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi aşa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocşi ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruinţa religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.

Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocşi şi armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităţilor locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocşi să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.

La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure şi trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul şi mulţi dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu feţele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toţi spuneau: ,,Credinţa creştinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către ţarul rus Mihail.

În 1846, monahul rus Partenie vizita Ţara Sfântă şi era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenţie deosebită ceremoniei Luminii Sfinte şi o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieşirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.

În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reuşind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziţii făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturiseşte: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivităţii în mica nişă, în acea neţărmurită linişte de moarte, am auzit un şuierat slab. Era asemenea unei şuviţe luminoase de vânt. Şi îndată – o privelişte de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui faţă se rostogoleau uriaşe picături de sudoare.

Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mişcându-se de colo-colo, chiar aşezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului şi s-a dus în Capela Îngerului”.

Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Iar noi, la ceasurile Paştilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viaţă, mai frumos decât raiul, şi cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.

sursa: catacombeleortodoxiei.ro

Citiţi şi:

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) – Partea întâi
Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) – Partea a doua

Adevărul despre minunile din Ţara Sfântă, minuni care se petrec numai pe calendarul vechi (Iulian) (II)

– Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului –

Istoria Bisericii Învierii Domnului se împleteşte cu cea a Ţării Sfinte şi a creştinătăţii. Întemeiată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în secolul al IV-lea, ea a cunoscut mai multe dărâmări şi reconstruiri de-a lungul veacurilor, a avut parte de furia şi ura perşilor şi musulmanilor, dar şi de diferite cutremure sau incendii care au afectat-o.

La scurt timp după Patimile Mântuitorului, creştinii au început să cinstească locul Patimii şi Învierii Sale. Este posibil chiar ca ei să fi ridicat pe locul respectiv un mic lăcaş. Ei au înfruntat vicisitudinile istoriei, au trecut peste distrugerea şi arderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus (39-81, împărat al Imperiului Roman între anii 79-81), păstrând în minte locul sfânt.

În anul 135 d.Hr., împăratul roman Hadrian (76-138, împărat între anii 117-138) a înăbuşit revolta evreilor împotriva Imperiului Roman (132-135), condusă de Simon Bar Kokhba. El a hotărât să şteargă de pe faţa pământului Ierusalimul şi toate locurile care ar fi putut declanşa o nouă revoltă a poporului evreu şi a interzis evreilor să locuiască în oraş. În schimb, o comunitate de creştini neevrei a continuat să locuiască în Ierusalim şi prin ei s-a transmis mai departe cunoaşterea locurilor sfinte.

Pe locul Ierusalimului, împăratul Hadrian a construit un oraş cu totul nou, păgân, având o structură şi arhitectură elenistică, pe care l-a numit Aelia Capitolina (Aelia în onoarea sa, după numele său Aelius, şi Capitolina deoarece urma să cuprindă un capitoliu – un templu pentru zeii romani). În planul său arhitectural, Grădina Golgothei a devenit centrul noului oraş. Unii autori susţin că zona acestei grădini a devenit capitoliul noului oraş, cu altare pentru 3 zei romani principali: Jupiter, Junona şi Minerva. Alţii, citând mărturii din scrierile lui Eusebiu de Cezareea, susţin că templul era dedicat zeiţei Venus. Însă toţi sunt de acord că pe Golgotha a fost ridicat un templu păgân.

Împăratul Hadrian nu a construit întâmplător acest capitoliu pe Golgotha, ci el a urmărit profanarea locurilor de închinare ale creştinilor din vremea sa. În anul 395, într-o scrisoare către Paulinus, Fericitul Ieronim scria: ,,Din vremea lui Hadrian până la imperiul lui Constantin, vreme de aproape 180 de ani, statuia lui Jupiter a fost cinstită pe locul Învierii, iar pe stânca crucii păgânii puseseră o statuie de marmură a lui Venus. Ei credeau că ne vor distruge credinţa în înviere prin profanarea sfintelor locuri cu idoli”.

Unor astfel de mărturii istorice li s-au alăturat descoperirile arheologice, care au adeverit că pe sfintele locuri ale creştinilor, pe care existaseră la început lăcaşuri de închinăciune, se ridicaseră temple păgâne – lui Jupiter pe mormântul Domnului şi lui Venus pe Golgotha.

În secolul al IV-lea, Sfântul Împărat Constantin cel Mare construieşte o biserică pe sfintele locuri

După încetarea prigoanelor şi creştinarea imperiului, insuflat de Dumnezeu, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a ridicat lăcaşuri de închinăciune pe sfintele locuri de la Ierusalim.

Iată cum relatează scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea evenimentele minunate din acea vreme:

,,Aceste minuni le avem şi au fost păstrate datorită unor minunaţi oameni din trecut, care au apărat credinţa şi au alungat idolii păgâni şi capiştile idoleşti şi cu credinţa lor au reaşezat pe aceste locuri sfinte, pe unde a călcat Mântuitorul, biserici creştine în toată splendoarea lor.

Astfel stând lucrurile a înălţat iubitorul-de-Dumnezeu Constantin un magnific monument pe pământul Palestinei. Iată despre ce este vorba: împăratul socotea că era de datoria lui ca atât de binecuvântatul loc al Mântuitoarei Învieri de la Ierusalim să arate frumos şi să fie cinstit de lume. De aceea a dat poruncă nezăbavnic să se înalţe acolo un sălaş al rugăciunii; iar gândul acesta nu i-a venit din uitarea de Dumnezeu, ci dintr-o pornire a duhului stârnită de Mântuitorul Însuşi.

Fiindcă nişte inşi fără de Dumnezeu şi haini îşi puseseră cândva în gând să piardă de pe faţa pământului peştera aducătoare de mântuire, închipuindu-şi în sminteala lor că odată cu ea vor putea fereca şi adevărul. Şi îşi dăduseră silinţă multă aducând acolo, de afară, o grămadă de pământ cu care înfundaseră şi acoperiseră întregul loc; deasupra lui făcuseră o movilă pe care o presăraseră cu pietre, astfel ascunzând undeva, dedesubtul ei, sub povara movilei, dumnezeiasca peşteră.

Mai apoi – ca să nu rămână nimic la vedere – pregătiseră acolo sus, deasupra, un îngrozitor şi adevărat mormânt al sufletelor închinat idolilor celor fără viaţă, în care au zidit neînfrânatului duh al Afroditei un locaş întunecos. Acolo, pe nişte altare blestemate şi spurcate, îşi aduceau ei jertfele, încredinţaţi că numai acoperind aducătoarea-de-mântuire peşteră cu spurcatele lor întinări vor putea face să li se împlinească dorinţele.

Sfântul Mormânt al Domnului. Sub bolta înaltă a rotondei se ridică un baldachin de piatră, numit kuvuklion

Uneltirile făcute împotriva adevărului de către oamenii aceia fără Dumnezeu şi fără credinţă au dăinuit vreme îndelungată, pentru că nu se găsise nimeni – nici un demnitar, nici un general şi nici un singur împărat ! – în stare să nimicească cele cutezate acolo, până la Constantin, cel iubit de Împăratul Cel mai presus decât toţi împăraţii. Mânat cum era de Duhul lui Dumnezeu, Constantin nu putea răbda să mai Adevarul despre minuni 11vadă pomenitul loc ajuns – datorită uneltirii vrăjmaşilor, sub maldărul acela de necurăţii – prada uitării şi a ignoranţei; şi L-a chemat pe Dumnezeu într-ajutor şi a dat poruncă să se cureţe locul, încredinţat că, prin purtarea de grijă, urma ca tocmai meleagurile acelea care fuseseră atât de pângărite de vrăjmaşi să se bucure pe viitor de arătări cu atât mai mari ale ajutorului Celui Prea Bun.

Îndată după primirea poruncii, fost-a prăvălit eşafodajul acela al înşelăciunii din înaltul său şi până jos; şi s-a prăbuşit şi a pierit sălaşul rătăcirii dimpreună cu toate statuile lui şi cu toţi demonii (ce-şi făcuseră acolo sălaşul). Apoi, împăratul a poruncit ca prăbuşirile acele ajunse numai piatră şi lemn, anume să fie luate de acolo şi aruncate cât mai departe.

Constantin nu s-a mulţumit numai cu atât, ci din îndemnul Celui de Sus, a poruncit oamenilor să sape cât mai adânc şi să ducă şi săpătura aceea mânjită cu sângele jertfit demonilor cât se putea mai departe. Iar când, luându-se deoparte strat după strat, a început să apară pământul aflat în fundul săpăturii, ivitu-s-a împotriva tuturor aşteptărilor şi peştera cea între toate sfântă, care mărturiseşte Învierea Mântuitorului prin fapte mai întăritoare decât toată spusa omului.

Îndată după aceea, poruncit-a împăratul ca în temeiurile unor legiuiri pline de cucernicie şi ale unor mari daruri băneşti să se zidească în preajma mântuitoarei peşteri un sălaş de închinare vrednic de numele lui Dumnezeu, bogat şi de o strălucire împărătească. Cu acest gând în minte, el a scris şi episcopului de atunci al Bisericii Ierusalimului:

,,Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Macarie. Atât de mare este harul Mântuitorului nostru, că nici o risipă de cuvinte nu-mi pare pe măsura minunii petrecute acum; iar faptul că mărturia preasfintelor Sale patimi a putut zace atât amar de ani acoperită de ţărână adevărat că întrece toată puterea de mirare.

Voiesc cu tărie să te încredinţez că dorinţa mea cea mai fierbinte este ca acea sfântă aşezare salvată de mine, după porunca lui Dumnezeu, de ruşinoasa ei adăugire idolească, ca de povara unei nesuferite greutăţi, să o înzestrez cu o zidire cât mai frumoasă.

Cuvine-se, deci, iscusinţei tale să chiverniseacă lucrurile astfel şi să prevadă toate cele trebuitoare aşa fel ca nu numai lăcaşul bisericii, ci tot restul să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât până şi cele mai mândre zidiri din oraşele noastre să fie umbrite de frumuseţea ei. Pentru înălţarea zidurilor ei, bine este să ştii că i-am dat-o în grijă bunului nostru prieten Dracilianus, locţiitorul prefectului eparhiei, precum şi guvernatorului provinciei. Acestora doi, credincioşia mea le-a trimis poruncă, pentru ca tot ce iscusinţa ta va socoti de trebuinţă spre înălţarea lăcaşului, şi meşteri şi calfe, de le vei face cunoscut, pe dată din osteneala lor să-ţi trimită. Privitor la coloane şi la celelalte lucruri din marmură, rogu-te ca singur să chibzuieşti ce anume material le-ar putea mai bine pune în valoare şi le-ar face mai potrivite cu scopul, apoi neîntârziat scrie-mi, astfel încât din scrisoarea ta să ne putem şi noi face o părere privitor la cantitatea şi la calitatea lor, şi să le putem trimite acolo de pe oriunde va fi nevoie. Căci se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din întreaga lume să strălucească potrivit cu însemnătatea lui !”

Acestea şi multe altele încă a scris împăratul episcopului de atunci al Bisericii Ierusalimului, iar porunca lui numaidecât s-a făcut faptă. Mai întâi, ca lucru de căpetenie al întregii lucrări, Constantin s-a îngrijit de înfrumuseţarea sfintei peşteri: era chiar acel cinstit mormânt – dovada biruinţei avute de marele nostru Mântuitor împotriva morţii – în dreptul căruia îngerul, străfulgerând de lumină, a dat tuturor de ştire buna veste a Învierii adeverite de Mântuitorul Însuşi. Apoi s-a mai îngrijit ca o mare întindere de pământ aflată acolo sub cerul liber să fie acoperită cu o piatră lustruită şi, pe trei laturi, înconjurată de un impunător peristil.

Biserica însăşi se află în faţa peşterii, de cealaltă parte, adică spre răsărit: era o construcţie cu totul neobişnuită, nespus de înaltă, foarte lungă şi foarte lată, pe dinăuntru acoperită cu plăci de marmură felurit colorată; pe dinafară, zidurile – făcute din piatră lustruită, pretutindeni desăvârşit îmbinată – sclipeau în neasemuita lor frumuseţe, întru nimic mai prejos decât marmura. Sus, acoperişul era pe dinafară acoperit cu plumb (ca un scut împotriva ploilor de iarnă), iar pe dinăuntru se înfăţişa ca o suprafaţă sculptată şi căptuşită cu lemn: un ocean de motive care se înlănţuiau dominând întregul interior al lăcaşului, pretutindeni poleit cu aur strălucitor şi răsfrângând din tot locul o revărsare de lumină.

Această biserică a înălţat-o, dar, împăratul, ca o mărturie a Învierii Domnului, îngrijindu-se să fie nespus de frumoasă în toate părţile ei, cu cheltuială şi cu un fast de-a dreptul împărăteşti. Şi a înzestrat-o, ca podoabă, cu nenumărate şi minunate daruri făcute din aur, din argint şi din pietre nestemate – acestea prinse în materiale foarte osebite, prin lucrături care, la fiecare din ele, dovedeau un meşteşug atât de măiestrit, cât nu ne putem noi îngădui acum a-l arăta prin cuvinte”.

Aşadar, după cum arată Eusebiu de Cezareea în scrierea sa, Viaţa Sfântului Constantin cel Mare, în anul 326, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim să găsească locul Patimii Mântuitorului şi Sfânta Cruce, lucru care s-a şi întâmplat. Pe locurile descoperite de Sfânta Elena, împăratul Constantin a ridicat, între anii 326-335, unul dintre cele mai Adevarul despre minuni 12mari complexe creştine, care avea 3 biserici legate între ele: o bazilică mare numită Martyrion, despre care relatează călugăriţa Egeria la anul 380, un atrium cu coloane, Triportico, construit în jurul Stâncii Golgothei, şi rotonda Anastasis, care cuprindea rămăşiţele peşterii pe care Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului (314-333), au identificat-o ca locul de îngropare al Mântuitorului. Stânca înconjurătoare a fost tăiată, iar Sfântul Mormânt a fost îmbrăcat într-o structură numită kuvuklion.

Sfânta Cruce, regăsită de împărăteasa Elena, a fost pusă spre închinare pe 14 septembrie 335. Mulţimea credincioşilor fiind foarte mare şi neputând să se închine, patriarhul Macarie al Ierusalimului s-a suit şi a înălţat Sfânta Cruce deasupra amvonului. Văzând-o poporul, a strigat: ,,Doamne miluieşte !” De atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

 

După ce s-a săvârşit biserica, împăratul a poruncit să vină episcopi din toate colţurile lumii pentru sfinţirea bisericii din Ierusalim. Şi a sosit mulţime multă de arhierei şi credincioşi mulţime fără de număr, încât nu-i încăpeau hotarele cetăţii. Şi s-a sfinţit Biserica Învierii lui Hristos la 13 septembrie şi tot Ierusalimul s-a înnoit, la 30 de ani ai împărăţiei lui Constantin. Şi Sfinţii Părinţi care se adunaseră acolo au rânduit să se prăznuiască ziua înnoirii bisericii celei mari din Ierusalim în fiecare an la 13 septembrie, iar Biserica Învierii Domnului a devenit încă din acea vreme loc de pelerinaj pentru întreaga lume creştină.

Invaziile perşilor şi musulmanilor asupra Ierusalimului în primul mileniu creştin

În anul 614, perşii conduşi de Khosroe al II-lea (590-628) au invadat Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului şi au luat cu ei Sfânta Cruce. În 630, împăratul bizantin Heraclie (610-641) a intrat biruitor în Cetatea Ierusalimului şi a recâştigat Crucea de la perşi, pe care a aşezat-o în biserica ce fusese reconstruită în anul 628.

După numai 10 ani, în 638, Ierusalimul a fost cucerit de musulmanii conduşi de califul Omar I (634-644). El a hotărât ca Biserica Învierii Domnului să nu fie distrusă, ci lăsată ca lăcaş de închinare şi pelerinaj pentru creştini, în vreme ce multe alte biserici au fost fie distruse, fie transformate în moschei.

În 966, în urma unei revolte, uşile şi acoperişul bisericii au luat foc. Ea a fost complet distrusă pe 18 octombrie 1009 de califul Al-Hakim bi-Amr Allah supranumit Nebunul, care ulterior, în 1020, a pretins că are obârşie dumnezeiască.

La porunca sa, lăcaşul a fost dărâmat din temelii până la stânca de dedesubt. Ruinarea sa a fost săvârşită într-amănunt: marea biserică înălţată de împăratul Constantin a fost nimicită şi nu a mai fost reconstruită niciodată la dimensiunile iniţiale. Furia lui Al-Hakim s-a revărsat şi asupra kuvuklionului construit de împăratul Constantin deasupra Sfântului Mormânt, însă oamenii califului au mărturisit că nu l-au putut distruge în întregime: ei nu au putut dezrădăcina mormântul propriu-zis, iar o parte din kuvuklion a fost protejat de dărâmături.

După 3-4 ani, califul s-a potolit, la sfaturile mamei sale, Maria, al cărei frate Orest era patriarhul Ierusalimului. Reconstrucţia a început pe la 1012 şi în 1014, Maria ,,a început să reconstruiască cu pietre pătrate Templul lui Hristos distrus de fiul ei”.

În condiţii foarte stricte, impuse de califat, împăraţii bizantini s-au străduit să reconstruiască Biserica Învierii Domnului. Un martor contemporan al evenimentelor, cronicarul bizantin Ioan Skylitzes scria că împăratul Romano al III-lea (1028-1034) ,,s-a străduit cu râvnă să se ocupe de reconstrucţie; însă el a murit şi urmaşul său – Mihail al IV-lea Paflagonul (1036-1041) – i-a completat lucrarea”.

Călătorul persan Nasir-i-Khusrau a vizitat Ierusalimul în primăvara anului 1047 şi descria astfel biserica reconstruită: ,,… o clădire foarte spaţioasă … în care încăpeau 8.000 de persoane, construită cu o îndemânare desăvârşită, din marmură colorată, cu podoabe şi sculpturi, peste tot împodobită cu ţesătură bizantină, lucrată în aur cu imagini … Sunt şi picturi (adică mozaicuri) ale proorocilor”.

Kuvuklionul construit de împăraţii bizantini l-au găsit cruciaţii, când au intrat prima oară în Biserica Învierii Domnului în seara zilei de 15 iulie 1099. Acesta era destul de diferit de cel construit iniţial de împăratul Constantin, însă, în esenţă, era ca cel de astăzi: o cupolă susţinută de coloane deasupra Sfântului Mormânt şi o încăpere înainte, dar nu Capela Îngerului din zilele noastre, ci o cămăruţă mai închisă decât porticul de odinioară a lui Constantin, căruia îi luase locul.

Perioada cruciată – începutul celui de-al doilea mileniu creştin

Între anii 1099-1187, Cetatea Ierusalimului s-a aflat în stăpânirea cruciaţilor şi, odată cu cetatea, Biserica Învierii Domnului. Conducătorul cruciaţilor, Godfrey de Bouillon, care a devenit primul ,,rege al Ierusalimului”, a hotărât să nu folosească titlul de rege în timpul vieţii sale şi s-a declarat Advocatus Sancti Sepulchri – apărător al Sfântului Mormânt al Domnului. În această perioadă, cruciaţii renovează biserica într-un stil romanic şi îi adaugă o clopotniţă. Aceste renovări sunt finalizate 50 de ani mai târziu, în timpul domniei reginei Melisende, când biserica este resfinţită la 15 iulie 1149.

La jumătatea secolului al XII-lea, porticul dinaintea Sfântului Mormânt este reconstruit ca o structură solidă, mai asemănătoare cu Capela Îngerului de astăzi. Kuvuklionul este la apogeul splendorii sale: cupola rotondei este acoperită cu plăci de argint, acoperişul kuvuklionului cu foi de cupru, în vârful său fiind aşezată o cruce cu un porumbel. Lespedea mormântului este acoperită cu aur dăruit de împăratul bizantin Manuel I Comnenos (1143-1180).

La sfârşitul secolului al XII-lea, Saladin (1138-1193), sultanul Egiptului şi Siriei, invadează regatul latin al Ierusalimului şi îi învinge pe cruciaţi la 4 iulie 1187, la Hittin, în Galileea. La 2 octombrie 1187, Saladin cucereşte Cetatea Ierusalimului, iar Biserica Învierii Domnului este închisă vreme de 3 zile, pentru a i se hotărî soarta.

Saladin urmează exemplul califului Omar I, care în 638 a lăsat biserica în grija creştinilor, şi încredinţează cheile sfântului lăcaş la două familii musulmane, Nusseibeh şi Joudeh, care deţin locul şi cheile bisericii până astăzi.

Intrarea originală în biserică era pe latura estică a Martyrionului, dinspre drumul roman principal, Cardo Maximus, construit de împăratul Hadrian în secolul al II-lea d.Hr.. Când biserica a fost renovată de cruciaţi, intrarea principală a fost mutată pe latura sudică. Ei au construit două uşi una lângă alta, dar după ce Saladin a cucerit Ierusalimul, uşa din partea dreaptă a fost pecetluită. Uşa din partea stângă este intrarea folosită de atunci şi până astăzi.

În timpul celei de-a treia cruciade (1189-1192), cavalerii latini au încercat să recucerească Cetatea Ierusalimului şi să recâştige biserica, dar nu au reuşit. Nici următoarele cruciade nu au reuşit să readucă biserica cu totul în grija creştinilor.

În 1244, musulmanii au distrus o mare parte din biserică, luând părţi din kuvuklion ca pradă. În 1517, Ierusalimul a intrat în stăpânirea otomană, până în secolul XX. În această perioadă, oraşul a fost mereu parte a unui teritoriu mai mare, guvernat din capitale imperiale aflate la distanţe mari, ceea ce a făcut să fie adeseori neglijat.

Deşi, din secolul al XIV-lea, biserica a fost în grija călugărilor franciscani, până în secolul al XVI-lea, ea s-a aflat în paragină. Abia în 1555, părintele Bonifatie de Ragusa, custodele franciscan al Ţării Sfinte, reconstruieşte kuvuklionul. Structura ridicată de el, a treia la număr, păstrează caracteristicile celei anterioare.

După 250 de ani, în 1808, kuvuklionul este puternic afectat de un incendiu, care provoacă prăbuşirea cupolei rotondei şi distruge podoabele exterioare ale baldachinului. Însă focul nu ajunge în interiorul structurii, păstrându-se până astăzi decoraţiunile de marmură ale Sfântului Mormânt, care datează de la restaurarea sa din 1555. Cupola şi exteriorul kuvuklionului sunt reconstruite în 1809-1810, în stil baroc otoman, sub conducerea arhitectului grec din Constantinopol, Nikolaos Komnenos. Baldachinul ridicat de el este cel de-al patrulea din seria de baldachine care au acoperit şi protejat mormântul tăiat în stâncă al Mântuitorului Hristos.

Actualul kuvuklion a suferit mult în cei 190 de ani de când a fost ridicat. Vreme de 40 de ani, ploaia şi zăpada au căzut direct pe el, prin ochiul deschis al cupolei, iar apa a atacat scoabele de fier care ţineau legate pietrele structurii. Abia în 1868, cupola a fost refăcută şi ochiul a fost acoperit. Însă treptat, kuvuklionul s-a încovoiat sub greutatea bolţilor de piatră grele ridicate deasupra celor două încăperi ale Mormântului. Piatra se încovoia sub greutatea proprie.

În 1926, alarmat de găurile care începeau să se vadă între pietre, guvernul britanic, care ocârmuia la acea vreme Palestina, a angajat un arhitect care să studieze şi să supravegheze Sfântul Mormânt. În raportul său, arhitectul nota că Sfântul Mormânt, mai precis kuvuklionul, are o structură interioară verticală şi suficient de puternică, şi numai zidăria din afară adăugată în 1809-1810 s-a încovoiat sub greutate.

Nimeni nu a remarcat atunci că investigaţia sa a arătat că înăuntrul învelişului din secolul al XIX-lea se aflau fragmente din construcţiile anterioare, asemenea unor foi de ceapă. Observaţiile arhitectului cu privire la rezistenţa structurii s-au dovedit a fi precise un an mai târziu, când puternicul cutremur din 1927 a afectat puternic biserica, dar nu şi kuvuklionul.

În următorii 40 de ani, întreaga biserică a fost o pădure de schele. Vreme de 20 de ani nu s-a făcut nimic la kuvuklion, dar în martie 1947, Departamentul de lucrări publice l-a învelit într-o reţea de grinzi de oţel.

Ulterior, comunităţile creştine din Biserica Învierii Domnului au hotărât să renoveze alte părţi afectate ale bisericii. Lucrarea de restaurare a fost încheiată în 1996 şi, în decursul ei, s-au găsit porţiuni de marmură şi podea anterioare distrugerii făcute de musulmani.

Biserica Învierii Domnului în preajma celui de-al treilea mileniu creştin

Partea cea mai mare a structurii de astăzi, externe, datează din perioada cruciată sau mai târziu, dar dovezi din perioadele timpurii pot fi văzute în interior, ca de pildă ziduri, bolţi, pavaje. Părţi din rotondă şi din zidul nordic, ca şi componente ale fundaţiei care nu sunt accesibile publicului, datează din vremea structurii iniţiale, ridicate de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în secolul al IV-lea.

În prezent, 4 comunităţi creştine colaborează, adeseori tensionat, în administrarea şi îngrijirea bisericii şi împrejurimilor ei, sub un status quo emis de Poarta Otomană în 1852. Trei dintre ele, numite mai întâi când cruciaţii au cucerit Ierusalimul, sunt Bisericile Ortodoxă, Apostolică Armeană şi Romano-Catolică. În secolul al XIX-lea, copţii, etiopienii şi sirienii au primit responsabilităţi mai mici, având altare şi alte structuri din şi în jurul lăcaşului. Un acord reglementează vremea şi locurile de închinare pentru fiecare comunitate.

sursa: Catacombele Ortodoxiei