Ortodoxia umanista – Ortodoxia vremurilor de pe urma

De la o zi la alta, ortodoxia se „smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rînduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – pînă la corala rece-academică combinată cu „conţana” ori tînguirile romantic lacrimogene ale „oastei Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rînduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, Cât şi în paginile unor publicaţii „ortodoxe”.

Astfel, revista Lacrimi, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole pătut-ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlădică, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia „mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, praspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă „noduroasă”. Termeni precum „armonia din Univers”, „fiinţa noastră”, „superficialitate”, „delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un nobil discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifistunicersalistă a „integrării în absolut”.

Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pirdut pînă într-atît vlaga, înCât nici „grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ţi fie neapărat „cult” şi „elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie „graţioasă”, iar căinţa „politicoasă”?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umnaiste pe tărîmurile ortosoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi „ortodoxe”, zăbovind asupra isoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul „se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor exleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentînd un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei; oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe „ortodoxii”: una a universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, „important”, despre „membrele comunităţii monahale”, „pioşi donatori”, „altare de credinţă”, „har artistic”, „orizont de viaţă” etc. În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, dreptcredincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în Rînduiala Botezului cel chemat să devină ortodox este „robul lui Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetăţean”, „domn”, „tovarăş”… în Hristos, ori „avă civic” al vreunui „Pateric umanist”.

Cât despre „pioşii donatori” ai „altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină „ctitori evlavioşi” ai „duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul „harului artistic”, cărturarii monahi „împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna „suav” şi „divin” noului „orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dîndu-i „viaţă din viaţa lor” după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în „locuri mirifice” – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît, anume – zice revista – „altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închianare la neam şi la „sfînta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Extras din cartea „Omul nou” de Ieromonah Martirie Paduraru

Cititi şi:

Este Dumnezeu vinovat de durerile lumii de azi?

Dilemă a lumii contemporane: PUTEM MERGE CU HRISTOS PE STADION?

 

"Corabia ortodoxă" singura corabie care merge spre Rai

„Nu puteţi sluji la doi domni” preciza însuşi Hristos acum 2000 de ani apostolilor săi, precum şi urmaşilor lor. În cele ce urmează vom vedea însă că cele ce la Dumnezeu „nu sunt cu putinţă” la oameni sunt cu putinţă. Despre ce este vorba? Un însemnat ziar ieşean relata un fapt nemaiîntîlnit în istoria Bisericii Ortodoxe Române (şi nu numai): organizarea unei „olimpiade ortodoxe”(!?) intitulată „Cupa parohiilor” eveniment ce a întrunit tineri „credincioşi” practicanţi ai 11 discipline sportive din care amintim doar câteva: baschet, fotbal, tenis, cros, atletism, ciclism, badminton, etc. La înfăptuirea acestui mare „hram” sportiv şi-au adus obolul păcătoşii smeritelor parohii: „Sf. Apostol Toma”, „Sf. Lazăr”, „Sf. Haralambie”, „Pogorârea Sf. Duh”, „Intrarea Domnului în Ierusalim”, etc. (Iaşi)

Din judeţ au participat parohiile Bârnova şi Dancu, iar din depărtate „pustii”: Protopopiatul Roznov (jud. Neamţ) şi Săveni şi bineînţeles Asociaţia Umanistă Italiană „Il Chicco”. Gazdă a acestui „sfânt” eveniment: Parohia Bârnova cârmuită de preotul Mihai Doroşincă cel ce a purtat totodată greaua cruce a arbitrajului „misionar”.

Fericiţii beligeranţi invitaţi să jertfească zeului „SPORT” copii intre 10-14 ani şi tineri între 15-18 ani, doritori de a se încununa cu laurii jocului şi norocului (ortodox?). Acestea fiind spuse ne întrebăm nedumeriţi: Ce legătură este oare între Biserică şi sport? Ce sporturi au practicat mucenicii, apostolii şi însuşi Hristos?

Are Biserica tradiţie patristică în aceste deprinderi inovatoare? Este canonic oare ca Biserica să se îndeletnicească cu păgâneştile performanţe ale trupului stricăcios, performanţe ce duc pe sportiv la trufie, părere de sine, dispreţuirea celui neputincios? „Blestemaţi cei ce se abat de la poruncile tale” (ps.118) spune proorocul David „abateri” ce privesc nu doar pioniereştile păcate: înjuratul, fumatul, beţia, cearta, limbajul vulgar, minciuna, etc. ci mai ales deprinderile civice şi obşteşti, activităţi care astăzi mai mult ca oricând distrag şi împrăştie atenţia omului în diferite chipuri pentru a nu lua aminte la dezastrul duhovnicesc personal şi a celor din jur.

Dacă în antichitate păgânii romani şi nebotezaţii elini preocupaţi fiind de performanţele trupului îşi etalau curajul şi dibăcia în circuri, teatre, iarmaroace şi spelunci astăzi s-ar fi cuvenit să fie altfel. Parcă adresându-se atât anticilor cât mai ales Bisericii „modernilor” pontici „de 2000 de ani creştini” (să ne convingă) Hristos-Mântuitorul ne prooroceşte lămurindu-ne : „…şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl nici pe Mine” (Ioan 16,3)

Sarcina Bisericii este să-i desprindă pe oameni de lumea aceasta şi de toate lucrurile ei fie ele „sportive” şi „culturale”, „ artistice” şi „estetice” oricât ar părea de blânde şi domestice. „Nu iubiţi lumea nici cele ce sunt în lume …” ne sfătuieşte însuşi Hristos-Dumnezeu. De ce? Fiindcă „…lumea şi chipul ei vor trece…”. Aşadar Biserica bineştiind că tot ce este trecător este şi înşelător şi că totodată vom da socoteală pentru ceea ce se „organizează” în afara poruncilor lui Hristos inclusiv olimpiade, jocuri, concursuri şi competiţii ar trebui să-şi înfrâneze atât blagosloveniile cât mai ales participarea directă (ortodoxă?!) la aceste bâlciuri.

Hristos s-a întrupat pentru ca oamenii întrecându-se duhovniceşte (pe ei înşişi şi unii pe alţii) nu trupeşte să treacă peste legile trupului îndemnându-ne prin gura sfântului apostol Pavel ca „dacă trăim în Duhul în Duhul să şi umblăm” fiindcă noi „suntem trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”. Legile sportului sunt înseşi legile trupului: „arata-ţi forţa puterea şi tăria, întrece-i pe toţi, arată-le ce poţi, demonstrează-le ce ştii, etc.” legi contrare vieţuirii lui (şi în) Hristos şi poruncilor sale. Doar necunoscând ori ignorând aceste aspecte „mărunte” au putut purcede la treabă părintele paroh al comunei Bîrnova slujitor al bisericii Sf. Ioan Botezătorul (ce-ar fi făcut Sfântul Ioan parohului şi participanţilor dacă ar fi trăit între noi; ar fi fost el arbitru ori jucător?) dimpreună cu oaspeţii şi edilii primăriei.

Îngrijorător pentru noi creştinii de rând e faptul că la această „sfântă” competiţie a mântuirii prin sport au fost ademeniţi înşişi copii şi tinerii (botezaţi?!) cărora de le-ar pricinui careva vre-o sminteala, spune Mântuitorul: „mai bine i-ar fi fost lui să-şi fi atârnat o piatră de gât şi să se arunce în apă”. Proorocul David arătând că şi tinerii sunt chemaţi pe drumul mântuirii chiar dacă pomeneşte între altele de-o „îndreptare”, „cale”, şi „păzire”: „Întru ce-şi va îndrepta tânărul calea sa; când va păzi cuvintele tale”
(ps.118). Cum vor păzi copiii poruncile lui Hristos când înşişi preoţii (lui Hristos?!) nu le dau voie, ba chiar organizează sindrofii, ceremonii ce nu au nimic duhovnicesc în sine? Cum să-şi îndrepte tinerii „căile” când duhovnicii îi scot din Biserică ducându-i pe stadioane şi orientându-i pe „calea eresului”?

Sfântul Ioan Hrisostom avertizează că: „dacă vremea aceasta nu o vom cheltui cum se cuvine, ce răspuns vom da când vom merge acolo (în faţa lui Hristos n.n.)”?, iar proorocul David adaugă: „în tot locul stăpânirii lui binecuvintează suflete al meu spre Domnul.” Dintre cei ce merg pe stadioane, în săli de sport, ştranduri, etc. nimeni nu „cheltuie vremea cum se cuvine”: nici organizatori, nici sportivi, nici suporteri şi spectatori precizând totodată că respectivele „spaţii” nu pot fi „locuri ale stăpânirii lui” şi nici nu sunt prielnice pentru al „binecuvânta” creştinii „pe Domnul”.

Nu ne vom mira dacă slujitorii Bisericii fiind „posedaţi” de un duh nou, mâine le vor propune creştinilor slujbe ale mucenicilor sportului, sinaxare cu fotbalişti, celebrând liturghii „sportive” în trening şi adidaşi totul culminând cu dobândirea unui loc întâi în „raiul sportivilor” blagosloviţi de Sarsailă cu harul lui Aghiuţă. Dacă astăzi Biserica prin slujitori şi popor a ajuns într-o situaţie atât de penibilă se întâmplă una ca aceasta fiindcă toţi „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,43) ne spune Hristos-Dumnezeu. Pentru toţi creştinii (intrigaţi unii de aceste comentarii) ţinem să precizăm: sportul (oricare ar fi el) nu are nimic comun cu viaţa duhovnicească nici cu virtuţile creştineşti; nu face parte din vieţuirea sfinţilor şi a Bisericii; nu este binecuvântat de Hristos nici de sfinţi, deci netrebuincios mântuirii.

Ştim că sfinţii poruncesc ca „toate câte le facem în Hristos să le facem”. Sportivii însă chiar de s-ar strădui nu ar putea îndeplini această poruncă tocmai pentru că parte din timp ei îl dedică sportului. Aşadar lumea sportului nu e prielnică vieţuirii în Hristos. Când arhiereii şi duhovnicii binecuvintează ori participă la astfel de evenimente nu ne surprinde faptul că în Biserică poposesc „harisme” sportive: e semn vădit că slujitorii Sf. Altar şi-au uitat menirea.

Pentru sfinţiţii slujitori, pentru ostenitorii sportivi şi pentru noi toţi: „vremea este să lucreze Domnul pentru că oamenii au stricat legea Ta Doamne” (ps.118) bine ştiind că „pe cei ce se abat la îndărătnicii îi va duce Domnul cu toţi cei ce lucrează fărădelegea.” (ps.118).

Extras din cartea „Despre chipul omului nou”
de Ieromonah Martirie Păduraru

ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI: Noii euro-teologi sau „şi dracii cred”

Citez din articolul: ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI: Noii euro-teologi sau „şi dracii cred”

“Dacă doreşte cineva astăzi să frecventeze cursurile unei facultăţi de teologie trebuie să ştie că profesorii de acolo, afară de materia propriu zisă pe care trebuie să o predea, au şi convingeri personale pe care încearcă să le imprime elevilor. Sigur, foarte bine ar fi, ca aceste convingeri să fie o învăţătură a Sfintei Tradiţii, care a fost primită de Sfinţii Părinţi, pentru că interpretările proprii sunt foarte periculoase în general şi sunt demonice atunci când acestea vor să contrazică Sfânta Tradiţie.

Sunt doctoranzi care au cercetat în adâncuri şi vor să ne spună că lucrurile sunt altfel decît credem noi. Sigur că aceştia sunt mult mai periculoşi decât sectanţii, pentru că de sectanţi ştim să ne păzim, pe când de asemenea teologi nu prea; învăţătura sectanţilor este declarată greşită, pe când învăţătura nouă a teologilor nu; şi nici nu se ştie dacă o să o mai declare cineva greşită.

Totdeauna am avut în istorie, persoane cu învăţături greşite, care au fost declaraţi eretici; astăzi însă, şi pe ereticii vechi încearcă să-i reabiliteze, nici vorbă să mai corecteze greşelile actuale.

Sunt fel de fel de persoane, care promovează erezia ecumenistă şi spun cu obrăznicie: păi care sinod a condamnat ecumenismul? Nici unul, doar nişte voci individuale, spun ei [nota Razboi intru Cuvant: vezi de pilda acest articol recent din ziarul Lumina”: „Exista eretici in zilele noastre?„]. Da, dar printre vocile acestea individuale au fost şi sfinţi, iar o erezie nu este erezie doar când este confirmată de un sinod, ci este erezie din momentul în care se naşte.

În Sfânta Scriptură ni se spune clar că Antihristul nu va veni până ce mai întâi nu va fi lepădarea credinţei (II Tesaloniceni 2,3), ori ce altceva înseamnă lepădarea credintei, decât trăirea ereziei ca şi cum ar fi bună? Care sinod să o mai condamne atunci? Sinodul lui Antihrist? Atunci să ne vedem pe noi, mari rugători, care băgăm capul în nisip şi nu ne implicăm ca să dăm pe faţă rătăcirile actuale. Prin purtarea noastră nu facem altceva decât să contribuim pasiv la instalarea acestei lepădări de credinţă şi la grăbirea instalării lui Antihrist, implicit la grăbirea sfârşitului. Iată cum înşelaţi nu sunt doar cei ce promovează extremele ci şi acei căldicei care nu se implică în gravele probleme prin care trece astăzi credinţa şi societatea.

Motive pentru războaie au fost dintotdeauna, ei au găsit însă credinţa vinovată. Buna înţelegere cu cei de alte confesiuni se face încă din joaca de copii (personal nu am întâlnit cazuri în care părinţii să-şi oprească copiii de la joacă cu cei de alte credinţe, deşi în orice putem găsi excepţii), la şcoală, la serviciu, oriunde afară de biserică. Dacă intră în biserica ortodoxă, sectantul trebuie să-şi lepede ereziile la uşă. Vezi cum se fac lepădările la uşă, ale celor de alte confesiuni, care nu au mai avut loc în noile molitfelnice? Dacă ei au scos lepădările din randuiala bisericii, ce înseamnă asta? Când li se vor deschide ochii şi la alţii şi nu ne vor mai acuza că avem fluturaşi la minte, atunci cand afirmăm că ecumenismul este erezie şi începutul sfârşitului?

Ei vor încerca să se ajute în propovăduirea rătăcirilor, de aşa zise descoperiri la care le vor face publicitate cu entuziasm la TV, Radio şi presa scrisă. Afară de acestea, vor strecura mereu prin aceste mijloace, curente de înnoire cum ar fi: materiale ale celor de alte confesiuni în emisiunile care ar fi trebuit să fie ortodoxe, acceptarea diferitelor sărbători necreştineşti (“Anul Nou”, 8 martie, Valentine`s Day, Halloween, etc.) plus învăţături care contrazic tradiţia creştinească de pănă acum şi care doresc să schimbe mentalitatea creştină autentică. Într-un cuvânt: înnoire; iar dacă mai avem din cei care vor să ţină credinţa, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Părinţi, aceştia sunt: sau izolaţi, sau „operaţi”, sau compromişi. Se pare că nu au învăţat nimic de la catolici, protestanţi, reformanţi şi alţi sectanţi care prin înnoire au dat dreapta credinţă la o parte.

Recent, un profesor doctorand le spunea studenţilor de la teologie că istoricii au fost părtinitori în relatările lor despre războaiele Sfântului Ştefan cel Mare cu turcii. Voi chiar credeţi, spunea el, că armata turcilor era de zece ori mai numeroasă? Sigur, profesorul respectiv, o fi fost influenţat de ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când fiecare regim care se schimbă, scrie câte o istorie nouă, contrazicându-se între ei, sau de istoriile unor state vecine, ce se dau cap în cap, în funcţie de interesele teritoriale; numai că, nu trebuie să comparăm o societate contemporană plină de minciuni, cu oameni care îşi dădeau viaţa pentru libertate şi credinţă şi care, după cum scrie în istorie, aveau o credinţă deosebită. Minciuna şi credinţa nu pot coexista împreună, afară dacă nu cumva este o credinţă falsă. Nu cred că avem nevoie de prea multă înţelepciune să înţelegem, ce diferenţă mare, este între o oaste a unui stat relativ mic, cum era Moldova şi oastea unui imperiu cât un continent, cum era Imperiul Otoman. Să presupunem că la început, turcii ar fi trimis o oaste mai mică, dar după ce au fost învinşi, din ce raţiuni ar mai fi procedat la fel? Iniţial, aceste replici eronate, nu par aşa de periculoase, însă ele ne introduc în sfera îndoielii faţă de vechile mărturii, care în mod periculos pot atinge şi dreapta credinţă. Culmea, nu? Să fim neîncrezători în vechile mărturii, dar să ne încredem în ceea ce se spune astăzi despre acele vremuri, că vezi, cei de astăzi, ştiu mai bine. Astăzi, spunem aşa, despre războaiele Sfântului Ştefan cu turcii, mâine o să vorbim la fel despre războaiele evreilor [ale vechilor iudei, nu ale jidovilor actuali] cu filistenii (în care evreii erau o mână de oameni fără arme de metal, iar filistenii erau câtă frunză şi iarbă, înarmaţi) şi apoi o să începem să hulim pe Dumnezeu, după cum ni se istoriseşte păţania unui monah mândru, care iniţial a început să hulească pe drepţi, apoi pe sfinţi şi a ajuns la sfârşit să hulească pe Hristos. Este vorba deci, de rătăciri subtile, pe care la început, cei fără experienţă nici nu le bagă în seamă.

Mai avem şi alte de propovăduiri nelalocul lor ale teologilor moderni. Pe la parohii şi oraşe se cheamă oamenii să se împărtăşească des, fără ca aceşti oameni să facă lucrurile elementare pe care trebuie să le facă un creştin. Acestui fapt o să-i dedicăm un loc aparte. Apoi ei mai spun că femeia poate să se împărtăşească în perioada de necurăţie (!), ignorând grav Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care ne învaţă că femeile în această perioadă nu trebuie să se atingă de cele sfinte. Sunt unele lucruri în Vechiul Testament, care au fost valabile doar pentru evrei, neamurile care s-au încreştinat, nu au mai fost datoare să le ţină, însă referitor la perioada de necurăţie la femei (şi bărbaţi), tradiţia creştină a continuat să ţină aceste restricţii, fiind învederată starea de necurăţie în care nu trebuie să ne atingem de cele sfinte. Dacă femeia stă în spatele bisericii, sau dacă cântă la cor, este altceva; însă ca să se împărtăşească, este deja prea mult. Chiar femeia cu scurgere de sânge, care s-a atins de Mântuitorul şi s-a tămăduit (Matei 9, 20-22), a făcut acest lucru în ascuns şi pe la spate, tocmai pentru că ştiindu-se necurată, îi era frică să nu fie oprită. Că la Dumnezeu totul este cu putinţă, este adevărat; însă nu trebuie să luăm o minune ca o regulă şi să fim obraznici, atingându-ne de Sfintele Taine murdari, spunând că pe Dumnezeu nu-l afectează.

Am auzit de mai multe ori teologi care contrazic tradiiţii mănăstireşti ce ni s-au lăsat din generaţie în generaţie. Le spun la oameni să nu se spovedească la mănăstiri, deoarece călugării nu au familie şi nu o să-i înţeleagă. Culmea, nu? Contrazic o istorie de mii de ani. După mintea lor, Sfântul Ştefan cel Mare nu ar fi trebuit să se sfătuiască cu Sfântul Daniil Sihastrul, că doar ce ştia acesta despre războaie şi familie? Dar până la urmă, hula aceasta, că nu este altceva, merge mult mai departe: la Hristos, la Apostoli şi la foarte mulţi sfinţi. Ce şcoală au avut ei şi ce familii, ca să ne înveţe pe noi? Şi atunci ce-ar însemna după mintea acestor teologi? Să nu mai ascultăm de ei? Au ei altceva mai bun? Da, o să-l scoată de după perdea pe Antihrist.

Iarăşi l-am auzit pe un teolog contrazicând tradiţia din sfintele mănăstiri, care ne învaţă să nu sărutăm icoanele după ce ne împărtăşim. Este o învăţătură greşită, spunea el; nu se întinează cu nimic Sfânta Împărtăşanie, dacă, după ce ne împărtăşim, sărutăm sfintele icoane. După ce credinciosul se împărtăşeşte, în dreptul sfintelor uşi, are tendinţa de a săruta icoana Maicii Domnului, înainte chiar, de a lua anaforă şi aghiazmă; astfel Sfânta Împărtăşanie de pe buze, poate să rămană pe icoană, care mai târziu o să fie ştearsă cu o cârpă şi cu spray, sau o să dea cineva cu mâna, sau fel de fel de alte întâmplări prin care se poate să greşim faţă de Sfintele Taine. Nu este greu de înţeles, dar se pare că ajungem prea departe, sărind peste lucrurile de început. Ce să mai spun de cei care dau Sfânta Împărtăşanie cu linguriţe în parte, pentru fiecare credincios? De unde au scos-o şi pe asta nu mai ştiu. Bine spunea Mircea Platon, ca reacţie a unui interviu apărut în Evenimentul Zilei, a unui preot rătăcit ce pleda pentru împărtăşirea credincioşilor cu linguriţe de unică folosinţă. Citatul este aproximativ:

„De ani de zile îmi împărtăşesc copiii săptămânal, cu aceiaşi linguriţă prin care sunt împărtăşiţi şi ceilalţi credincioşi şi niciodată nu s-a întâmplat să se îmbolnăvească. Mult mai curând, ar putea contacta o boală, de la colegii de joacă de la grădiniţă. Atunci ce-ar trebui să facem? Copiii de la grădiniţă să fie din plastic şi de unică folosinţă?”.

Şi ne spune Sfântul Antonie cel Mare: „Dacă vrei să nu greşeşti, în tot ceea ce faci să ai mărturie din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie”. Dacă se întâmplă situaţii neplăcute, pot să şteargă linguriţa cu procovăţul, pe care mai apoi îl pot spăla după rânduială, dar noi suntem cuprinşi de un duh înnoitor, ca să nu spun reformator, care merge după melodia: „Vântul schimbării”. Ce să mai spunem de Sfintele Canoane, pe care unii dintre ei le numesc bariere ruginite [sau despre care afirmă, asemenea lui Kiril Gundeav – acum patriarh al Moscovei – că în vremurile de astăzi „canoanele nu mai lucrează”] ?!

Cred că astfel de înşelări, care nu sunt altceva decât un demonism subtil, sunt înaintemergătoare venirii lui Antihrist şi acest soi de demoni teologi, nu pot ieşi, decât după cum spunea Mântuitorul: „cu post şi rugăciune”. Astfel, motivul, pentru care s-a ajuns la astfel de situaţii, este că teoria fără trăire, nu este altceva decât un mormânt văruit. Frumos la prima vedere, dar stricat înăuntru. Dacă ei nu ţin seama învăţătura Sfintilor Părinţi, că fără curăţirea de patimi suntem întunecaţi la minte, de învăţătura lui Hristos, care ne învaţă să ne luăm crucea şi să ne lepădăm de lumea aceasta, dacă nu înţeleg că fără priveghere, post şi rugăciune, teologia poate să fie o sminteală gravă pentru oameni, atunci nu ştiu ce i-ar mai determina să se schimbe.

Totuşi, noi trebuie să ne facem datoria în dreptul nostru şi după cuvântul Sfintei Scripturi să cercetăm duhurile (I Ioan 4,1), căci nu vom avea cuvânt de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Ei nu au cum să împace lumea destrăbălată cu cele sfinte şi adevărul cu minciuna. Nu pot să împace desfrânarea cu împărtăşania şi neînfrânarea cu cunoştinţa. Sunt orbi care duc pe alţi orbi la groapă.

„Ţineţi-vă de mine, că eu vă duc spre mântuire”, spunea preotul credincioşilor, după ce a început să practice erezia ecumenismului şi a găsit împotriviri în rândul credincioşilor din parohie. „Mare bucurie că am reuşit să facem acest lucru”, spunea altul, care a adunat la concertul de colinde, ţinut în catedrală, grupuri de la tot felul de confesiuni, care au cântat în biserică. „Unii mă judecă ca nişte şacali”, spunea primul, despre cei care nu era de acord cu erezia lui. Da, noii eretici, pot să ne zică şi şacali şi cum vor ei. Noi doar le cerem ca ceea ce spun, să argumenteze din Sfânta Tradiţie de peste 2000 de ani a Bisericii. Cum conduc ei turma spre mântuire pe un alt drum, decât cel al Sfinţilor Părinţi?

Sigur, oamenii ar putea să vadă noile rătăciri, dar cum aceste rătăciri sunt învăluite cu ambalajul „dragostei”, doar cei care se ostenesc pe calea dreaptă lăsată de Sfinţii Părinţi vor vedea deosebirea între jertfa dragostei care mărturiseşte adevărul şi dragostea prefăcută, care din prea multă “iubire”, vrea să întroneze minciuna“.