Archive

Posts Tagged ‘erezia ecumenista’

RUGĂCIUNEA ECUMENICĂ – Rugăciune către cine şi unire în ce?

 

Rugaciune ecumenica la Assisi în Italia

Rugaciune ecumenica la Assisi în Italia

Spre lămurirea acestor vremuri de ispită, Sfîntul Apostol Pavel (+64) dorind ca ucenicii săi în Hristos – creştinii, să fie păziţi de comuniunea cu necredincioşii vreunor secte şi confesiuni, ne îndeamnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6:14, 15). Ei mărturisesc că-l cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc (Tit 1:16). De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de el însuşi osîndit! (Tit 3:10, 11). Nu vă lăsaţi înşelaţi! Însoţirile rele strică obiceiurile bune!” (1 Corinteni 15:33)

Din păcate, sectele protestante şi romano-catolicii nu-şi dau seama că Biserica lui Hristos există deja, şi ei fiinţează în afara ei. Protestantismul şi catolicismul nu sunt Biserică! Pentru ca o adunare să poată fi ceea ce Sfinţii numesc Biserică este nevoie ca aceasta să păstreze întreagă, neschimbată şi ferită de orice „înnoire” toată învăţătura de credinţă, precum au primit-o de la Apostoli Sfinţii Părinţi ai celor Şapte Soboare. Însă toţi Apostolii, Mucenicii şi Sfinţii ne-au lăsat pecetluit cu sîngele lor o singură, adevărată şi dreaptă credinţă întru o singură, adevărată şi dreaptă Biserică – „Biserica Ortodoxă”, adică drept-credincioasă.

Prin anatemizarea catolicismului la anul 1054 s-a pecetluit ruperea papilor apuseni de învăţăturile curate ale Sfinţilor Apostoli. Atunci Biserica Ortodoxă şi-a arătat dragostea faţă de adevărul învăţăturilor lui Hristos, tăind după dreptate de pe trupul lui Hristos mlădiţele eretice, netemîndu-se niciodată de „replica” puterilor politice şi şantajele economice sau militare ale Apusului. Ereticii, fie ei monahi, preoţi sau arhierei, trebuie să se teamă de dreptatea Bisericii, şi nu Biserica să se înfricoşeze sau să-şi împuţineze învăţătura de frica sau ameninţările mai-marilor veacului. Cine primeşte neschimbată învăţătura celor Şapte Soboare, rămîne în Biserică; dar cine se îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o mică parte din ea, nu mai este ortodox. Fie el ierarh sau preot, călugăr sau laic, cel care nesocoteşte, împuţinează sau se îndoieşte de adevărul Sfintelor Sinoade, acela se îndoieşte de adevărul Ortodoxiei, se îndoieşte de Însuşi Hristos.

Iar dacă mai este cineva care pune la îndoială adevăratul rol al catolicismului în România, a se vedea în Ardeal şantajele politice şi sutele de procese pe rol intentate de către greco-catolici parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe (ridicate dinainte de 1700) în vederea retrocedării – de neînchipuit, nu?! – pe baza unor semnături luate sub tortură de la ortodocşi în timpul cotropirii austro-ungare. Şi la puţină depărtare, către răsărit, aceiaşi catolici se sărută şi se îmbrăţişează, se roagă şi slujesc cu ierarhii ortodocşi din Moldova. Iată cîteva din miile de feţe ale ecumenismului şi marea amăgire a ecumeniştilor ortodocşi.

Şi istoria a arătat cum erezia numai erezie poate zămisli, cînd începînd cu veacul al XVI-lea, protestanţii s-au ridicat împotriva abuzurilor papale şi a mincinoaselor învăţături catolice, ridicîndu-şi noi învăţături şi „contra-biserici” pe noi hule împotriva Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a sfintelor icoane, a sfintei cruci, negînd totodată şi învăţătura cea sfîntă a Ortodoxiei lui Hristos.

Extras din cartea „Graiuri Ortodoxe –
Învăţăturile Sfinţilor Părinţi
asupra catolicismului”

BASILICA.RO – Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină – CA TOŢI SĂ FIE UNA ÎNTRU SATAN

 

Una dintre rugăciunile comune cu ereticii, găzduită de Patriarhia Română

Una dintre rugăciunile comune cu ereticii, găzduită de Patriarhia Română

Basilica.ro ne informează:
Bisericile creştine din întreaga lume organizează în a treia săptămână a lunii ianuarie a fiecărui an (18 – 25 ianuarie) seri de rugăciune pentru unitatea creştină. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2011 este inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

În urma consultărilor Patriarhiei Române cu responsabilii pentru dialog local ai Bisericilor creştine din Bucureşti în vederea definitivării programului Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 2011), s-a convenit asupra cadrului general de desfăşurare a acestei manifestări ecumenice tradiţionale, care se va desfăşura după următorul program:

– Marţi, 18 ianuarie, Catedrala Patriarhală (Dealul Mitropoliei) orele 16.00;
– Miercuri, 19 ianuarie, Biserica Evanghelică C.A (strada Luterană 2), orele 17.00;
– Joi, 20 ianuarie, Biserica Armeană (Bulevardul Carol I, 43), orele 17.00;
– Vineri, 21 ianuarie, Biserica Reformată (biserica Calvineum, strada Luterană 13 bis), orele 17.00;
– Sâmbătă, 22 ianuarie, Biserica Greco-catolică (strada Sirenelor 39), orele 17.00;
– Duminică, 23 ianuarie, fiecare Biserică va face rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor obişnuite;
– Luni, 24 ianuarie, Biserica Anglicană (strada Arthur Verona 3), orele 17.00;
– Marţi, 25 ianuarie, Catedrala Romano-Catolică “Sfântul Iosif” (strada General Berthelot 19), orele 17.00.

Patriarhia Română reaminteşte clerului ortodox că potrivit hotărârii Sfântului Sinod nr. 6745/29 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală, alte catedrale şi biserici ortodoxe din ţară şi străinătate, reprezentanţii celorlalte culte creştine vor asista la slujba ortodoxă (Vecernia), fără implicare liturgică. După slujba ortodoxă, reprezentanţii oficiali ai celorlalte Biserici creştine vor putea prezenta mărturii asupra convieţuirii paşnice şi cooperării ecumenice locale sau regionale astăzi.

Clericii ortodocşi români prezenţi la rugăciunea ecumenică organizată de celelalte Biserici creştine, vor asista la rugăciunea acestora, fără implicare liturgică, iar, apoi, vor putea rosti un cuvânt privind tema întâlnirii.

Comentariu Ortodoxliber:

Se pare că şi în acest an „ciorba ecumenistă” în care fierb toate scursurile credinţei celei adevărate va fierbe iar în Dealul Mitropoliei. Nu se vor implica liturgic că aşa sună directiva dar vor sluji cu toţi ereticii la un loc. Adică şi cu urâtorii dogmei Sf. Treimi (armenii sau monofiziţii) şi cu protestanţii care urăsc pe Maica Domnului, Sfintele Moaşte şi Sf. Cruce şi cu mulţi alţii asemenea. Încă puţini ani şi printre bisericile invitate vor fi şi cea satanistă şi homosexuală.

CREŞTINI ORTODOCŞI, DACĂ ŢINEŢI LA MÂNTUIREA SUFLETULUI NU PARTICIPAŢI LA ASEMENEA SLUJBE.

ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI: Noii euro-teologi sau „şi dracii cred”

Citez din articolul: ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI: Noii euro-teologi sau „şi dracii cred”

“Dacă doreşte cineva astăzi să frecventeze cursurile unei facultăţi de teologie trebuie să ştie că profesorii de acolo, afară de materia propriu zisă pe care trebuie să o predea, au şi convingeri personale pe care încearcă să le imprime elevilor. Sigur, foarte bine ar fi, ca aceste convingeri să fie o învăţătură a Sfintei Tradiţii, care a fost primită de Sfinţii Părinţi, pentru că interpretările proprii sunt foarte periculoase în general şi sunt demonice atunci când acestea vor să contrazică Sfânta Tradiţie.

Sunt doctoranzi care au cercetat în adâncuri şi vor să ne spună că lucrurile sunt altfel decît credem noi. Sigur că aceştia sunt mult mai periculoşi decât sectanţii, pentru că de sectanţi ştim să ne păzim, pe când de asemenea teologi nu prea; învăţătura sectanţilor este declarată greşită, pe când învăţătura nouă a teologilor nu; şi nici nu se ştie dacă o să o mai declare cineva greşită.

Totdeauna am avut în istorie, persoane cu învăţături greşite, care au fost declaraţi eretici; astăzi însă, şi pe ereticii vechi încearcă să-i reabiliteze, nici vorbă să mai corecteze greşelile actuale.

Sunt fel de fel de persoane, care promovează erezia ecumenistă şi spun cu obrăznicie: păi care sinod a condamnat ecumenismul? Nici unul, doar nişte voci individuale, spun ei [nota Razboi intru Cuvant: vezi de pilda acest articol recent din ziarul Lumina”: „Exista eretici in zilele noastre?„]. Da, dar printre vocile acestea individuale au fost şi sfinţi, iar o erezie nu este erezie doar când este confirmată de un sinod, ci este erezie din momentul în care se naşte.

În Sfânta Scriptură ni se spune clar că Antihristul nu va veni până ce mai întâi nu va fi lepădarea credinţei (II Tesaloniceni 2,3), ori ce altceva înseamnă lepădarea credintei, decât trăirea ereziei ca şi cum ar fi bună? Care sinod să o mai condamne atunci? Sinodul lui Antihrist? Atunci să ne vedem pe noi, mari rugători, care băgăm capul în nisip şi nu ne implicăm ca să dăm pe faţă rătăcirile actuale. Prin purtarea noastră nu facem altceva decât să contribuim pasiv la instalarea acestei lepădări de credinţă şi la grăbirea instalării lui Antihrist, implicit la grăbirea sfârşitului. Iată cum înşelaţi nu sunt doar cei ce promovează extremele ci şi acei căldicei care nu se implică în gravele probleme prin care trece astăzi credinţa şi societatea.

Motive pentru războaie au fost dintotdeauna, ei au găsit însă credinţa vinovată. Buna înţelegere cu cei de alte confesiuni se face încă din joaca de copii (personal nu am întâlnit cazuri în care părinţii să-şi oprească copiii de la joacă cu cei de alte credinţe, deşi în orice putem găsi excepţii), la şcoală, la serviciu, oriunde afară de biserică. Dacă intră în biserica ortodoxă, sectantul trebuie să-şi lepede ereziile la uşă. Vezi cum se fac lepădările la uşă, ale celor de alte confesiuni, care nu au mai avut loc în noile molitfelnice? Dacă ei au scos lepădările din randuiala bisericii, ce înseamnă asta? Când li se vor deschide ochii şi la alţii şi nu ne vor mai acuza că avem fluturaşi la minte, atunci cand afirmăm că ecumenismul este erezie şi începutul sfârşitului?

Ei vor încerca să se ajute în propovăduirea rătăcirilor, de aşa zise descoperiri la care le vor face publicitate cu entuziasm la TV, Radio şi presa scrisă. Afară de acestea, vor strecura mereu prin aceste mijloace, curente de înnoire cum ar fi: materiale ale celor de alte confesiuni în emisiunile care ar fi trebuit să fie ortodoxe, acceptarea diferitelor sărbători necreştineşti (“Anul Nou”, 8 martie, Valentine`s Day, Halloween, etc.) plus învăţături care contrazic tradiţia creştinească de pănă acum şi care doresc să schimbe mentalitatea creştină autentică. Într-un cuvânt: înnoire; iar dacă mai avem din cei care vor să ţină credinţa, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Părinţi, aceştia sunt: sau izolaţi, sau „operaţi”, sau compromişi. Se pare că nu au învăţat nimic de la catolici, protestanţi, reformanţi şi alţi sectanţi care prin înnoire au dat dreapta credinţă la o parte.

Recent, un profesor doctorand le spunea studenţilor de la teologie că istoricii au fost părtinitori în relatările lor despre războaiele Sfântului Ştefan cel Mare cu turcii. Voi chiar credeţi, spunea el, că armata turcilor era de zece ori mai numeroasă? Sigur, profesorul respectiv, o fi fost influenţat de ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când fiecare regim care se schimbă, scrie câte o istorie nouă, contrazicându-se între ei, sau de istoriile unor state vecine, ce se dau cap în cap, în funcţie de interesele teritoriale; numai că, nu trebuie să comparăm o societate contemporană plină de minciuni, cu oameni care îşi dădeau viaţa pentru libertate şi credinţă şi care, după cum scrie în istorie, aveau o credinţă deosebită. Minciuna şi credinţa nu pot coexista împreună, afară dacă nu cumva este o credinţă falsă. Nu cred că avem nevoie de prea multă înţelepciune să înţelegem, ce diferenţă mare, este între o oaste a unui stat relativ mic, cum era Moldova şi oastea unui imperiu cât un continent, cum era Imperiul Otoman. Să presupunem că la început, turcii ar fi trimis o oaste mai mică, dar după ce au fost învinşi, din ce raţiuni ar mai fi procedat la fel? Iniţial, aceste replici eronate, nu par aşa de periculoase, însă ele ne introduc în sfera îndoielii faţă de vechile mărturii, care în mod periculos pot atinge şi dreapta credinţă. Culmea, nu? Să fim neîncrezători în vechile mărturii, dar să ne încredem în ceea ce se spune astăzi despre acele vremuri, că vezi, cei de astăzi, ştiu mai bine. Astăzi, spunem aşa, despre războaiele Sfântului Ştefan cu turcii, mâine o să vorbim la fel despre războaiele evreilor [ale vechilor iudei, nu ale jidovilor actuali] cu filistenii (în care evreii erau o mână de oameni fără arme de metal, iar filistenii erau câtă frunză şi iarbă, înarmaţi) şi apoi o să începem să hulim pe Dumnezeu, după cum ni se istoriseşte păţania unui monah mândru, care iniţial a început să hulească pe drepţi, apoi pe sfinţi şi a ajuns la sfârşit să hulească pe Hristos. Este vorba deci, de rătăciri subtile, pe care la început, cei fără experienţă nici nu le bagă în seamă.

Mai avem şi alte de propovăduiri nelalocul lor ale teologilor moderni. Pe la parohii şi oraşe se cheamă oamenii să se împărtăşească des, fără ca aceşti oameni să facă lucrurile elementare pe care trebuie să le facă un creştin. Acestui fapt o să-i dedicăm un loc aparte. Apoi ei mai spun că femeia poate să se împărtăşească în perioada de necurăţie (!), ignorând grav Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care ne învaţă că femeile în această perioadă nu trebuie să se atingă de cele sfinte. Sunt unele lucruri în Vechiul Testament, care au fost valabile doar pentru evrei, neamurile care s-au încreştinat, nu au mai fost datoare să le ţină, însă referitor la perioada de necurăţie la femei (şi bărbaţi), tradiţia creştină a continuat să ţină aceste restricţii, fiind învederată starea de necurăţie în care nu trebuie să ne atingem de cele sfinte. Dacă femeia stă în spatele bisericii, sau dacă cântă la cor, este altceva; însă ca să se împărtăşească, este deja prea mult. Chiar femeia cu scurgere de sânge, care s-a atins de Mântuitorul şi s-a tămăduit (Matei 9, 20-22), a făcut acest lucru în ascuns şi pe la spate, tocmai pentru că ştiindu-se necurată, îi era frică să nu fie oprită. Că la Dumnezeu totul este cu putinţă, este adevărat; însă nu trebuie să luăm o minune ca o regulă şi să fim obraznici, atingându-ne de Sfintele Taine murdari, spunând că pe Dumnezeu nu-l afectează.

Am auzit de mai multe ori teologi care contrazic tradiiţii mănăstireşti ce ni s-au lăsat din generaţie în generaţie. Le spun la oameni să nu se spovedească la mănăstiri, deoarece călugării nu au familie şi nu o să-i înţeleagă. Culmea, nu? Contrazic o istorie de mii de ani. După mintea lor, Sfântul Ştefan cel Mare nu ar fi trebuit să se sfătuiască cu Sfântul Daniil Sihastrul, că doar ce ştia acesta despre războaie şi familie? Dar până la urmă, hula aceasta, că nu este altceva, merge mult mai departe: la Hristos, la Apostoli şi la foarte mulţi sfinţi. Ce şcoală au avut ei şi ce familii, ca să ne înveţe pe noi? Şi atunci ce-ar însemna după mintea acestor teologi? Să nu mai ascultăm de ei? Au ei altceva mai bun? Da, o să-l scoată de după perdea pe Antihrist.

Iarăşi l-am auzit pe un teolog contrazicând tradiţia din sfintele mănăstiri, care ne învaţă să nu sărutăm icoanele după ce ne împărtăşim. Este o învăţătură greşită, spunea el; nu se întinează cu nimic Sfânta Împărtăşanie, dacă, după ce ne împărtăşim, sărutăm sfintele icoane. După ce credinciosul se împărtăşeşte, în dreptul sfintelor uşi, are tendinţa de a săruta icoana Maicii Domnului, înainte chiar, de a lua anaforă şi aghiazmă; astfel Sfânta Împărtăşanie de pe buze, poate să rămană pe icoană, care mai târziu o să fie ştearsă cu o cârpă şi cu spray, sau o să dea cineva cu mâna, sau fel de fel de alte întâmplări prin care se poate să greşim faţă de Sfintele Taine. Nu este greu de înţeles, dar se pare că ajungem prea departe, sărind peste lucrurile de început. Ce să mai spun de cei care dau Sfânta Împărtăşanie cu linguriţe în parte, pentru fiecare credincios? De unde au scos-o şi pe asta nu mai ştiu. Bine spunea Mircea Platon, ca reacţie a unui interviu apărut în Evenimentul Zilei, a unui preot rătăcit ce pleda pentru împărtăşirea credincioşilor cu linguriţe de unică folosinţă. Citatul este aproximativ:

„De ani de zile îmi împărtăşesc copiii săptămânal, cu aceiaşi linguriţă prin care sunt împărtăşiţi şi ceilalţi credincioşi şi niciodată nu s-a întâmplat să se îmbolnăvească. Mult mai curând, ar putea contacta o boală, de la colegii de joacă de la grădiniţă. Atunci ce-ar trebui să facem? Copiii de la grădiniţă să fie din plastic şi de unică folosinţă?”.

Şi ne spune Sfântul Antonie cel Mare: „Dacă vrei să nu greşeşti, în tot ceea ce faci să ai mărturie din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie”. Dacă se întâmplă situaţii neplăcute, pot să şteargă linguriţa cu procovăţul, pe care mai apoi îl pot spăla după rânduială, dar noi suntem cuprinşi de un duh înnoitor, ca să nu spun reformator, care merge după melodia: „Vântul schimbării”. Ce să mai spunem de Sfintele Canoane, pe care unii dintre ei le numesc bariere ruginite [sau despre care afirmă, asemenea lui Kiril Gundeav – acum patriarh al Moscovei – că în vremurile de astăzi „canoanele nu mai lucrează”] ?!

Cred că astfel de înşelări, care nu sunt altceva decât un demonism subtil, sunt înaintemergătoare venirii lui Antihrist şi acest soi de demoni teologi, nu pot ieşi, decât după cum spunea Mântuitorul: „cu post şi rugăciune”. Astfel, motivul, pentru care s-a ajuns la astfel de situaţii, este că teoria fără trăire, nu este altceva decât un mormânt văruit. Frumos la prima vedere, dar stricat înăuntru. Dacă ei nu ţin seama învăţătura Sfintilor Părinţi, că fără curăţirea de patimi suntem întunecaţi la minte, de învăţătura lui Hristos, care ne învaţă să ne luăm crucea şi să ne lepădăm de lumea aceasta, dacă nu înţeleg că fără priveghere, post şi rugăciune, teologia poate să fie o sminteală gravă pentru oameni, atunci nu ştiu ce i-ar mai determina să se schimbe.

Totuşi, noi trebuie să ne facem datoria în dreptul nostru şi după cuvântul Sfintei Scripturi să cercetăm duhurile (I Ioan 4,1), căci nu vom avea cuvânt de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Ei nu au cum să împace lumea destrăbălată cu cele sfinte şi adevărul cu minciuna. Nu pot să împace desfrânarea cu împărtăşania şi neînfrânarea cu cunoştinţa. Sunt orbi care duc pe alţi orbi la groapă.

„Ţineţi-vă de mine, că eu vă duc spre mântuire”, spunea preotul credincioşilor, după ce a început să practice erezia ecumenismului şi a găsit împotriviri în rândul credincioşilor din parohie. „Mare bucurie că am reuşit să facem acest lucru”, spunea altul, care a adunat la concertul de colinde, ţinut în catedrală, grupuri de la tot felul de confesiuni, care au cântat în biserică. „Unii mă judecă ca nişte şacali”, spunea primul, despre cei care nu era de acord cu erezia lui. Da, noii eretici, pot să ne zică şi şacali şi cum vor ei. Noi doar le cerem ca ceea ce spun, să argumenteze din Sfânta Tradiţie de peste 2000 de ani a Bisericii. Cum conduc ei turma spre mântuire pe un alt drum, decât cel al Sfinţilor Părinţi?

Sigur, oamenii ar putea să vadă noile rătăciri, dar cum aceste rătăciri sunt învăluite cu ambalajul „dragostei”, doar cei care se ostenesc pe calea dreaptă lăsată de Sfinţii Părinţi vor vedea deosebirea între jertfa dragostei care mărturiseşte adevărul şi dragostea prefăcută, care din prea multă “iubire”, vrea să întroneze minciuna“.

%d blogeri au apreciat asta: