Învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei despre eresul ecumenismului şi apostazia acestui veac
Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ~ „Episcopul sau presbiterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”
Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli ~ „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.”
Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~ „Nu este îngăduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.”
Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~ „Nu se cuvine a primi binecuvîntările ereticilor, care sunt mai mult blasfemii decît binecuvîntări.”
Canonul 15 al Sinodului al Nouălea din Constantinopol (861) ~ „Cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărîmă unitatea Bisericii.”
BASILICA.RO – Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină – CA TOŢI SĂ FIE UNA ÎNTRU SATAN
Basilica.ro ne informează:
Bisericile creştine din întreaga lume organizează în a treia săptămână a lunii ianuarie a fiecărui an (18 – 25 ianuarie) seri de rugăciune pentru unitatea creştină. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2011 este inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).
În urma consultărilor Patriarhiei Române cu responsabilii pentru dialog local ai Bisericilor creştine din Bucureşti în vederea definitivării programului Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 2011), s-a convenit asupra cadrului general de desfăşurare a acestei manifestări ecumenice tradiţionale, care se va desfăşura după următorul program:
– Marţi, 18 ianuarie, Catedrala Patriarhală (Dealul Mitropoliei) orele 16.00;
– Miercuri, 19 ianuarie, Biserica Evanghelică C.A (strada Luterană 2), orele 17.00;
– Joi, 20 ianuarie, Biserica Armeană (Bulevardul Carol I, 43), orele 17.00;
– Vineri, 21 ianuarie, Biserica Reformată (biserica Calvineum, strada Luterană 13 bis), orele 17.00;
– Sâmbătă, 22 ianuarie, Biserica Greco-catolică (strada Sirenelor 39), orele 17.00;
– Duminică, 23 ianuarie, fiecare Biserică va face rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor obişnuite;
– Luni, 24 ianuarie, Biserica Anglicană (strada Arthur Verona 3), orele 17.00;
– Marţi, 25 ianuarie, Catedrala Romano-Catolică “Sfântul Iosif” (strada General Berthelot 19), orele 17.00.
Patriarhia Română reaminteşte clerului ortodox că potrivit hotărârii Sfântului Sinod nr. 6745/29 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală, alte catedrale şi biserici ortodoxe din ţară şi străinătate, reprezentanţii celorlalte culte creştine vor asista la slujba ortodoxă (Vecernia), fără implicare liturgică. După slujba ortodoxă, reprezentanţii oficiali ai celorlalte Biserici creştine vor putea prezenta mărturii asupra convieţuirii paşnice şi cooperării ecumenice locale sau regionale astăzi.
Clericii ortodocşi români prezenţi la rugăciunea ecumenică organizată de celelalte Biserici creştine, vor asista la rugăciunea acestora, fără implicare liturgică, iar, apoi, vor putea rosti un cuvânt privind tema întâlnirii.
Comentariu Ortodoxliber:
Se pare că şi în acest an „ciorba ecumenistă” în care fierb toate scursurile credinţei celei adevărate va fierbe iar în Dealul Mitropoliei. Nu se vor implica liturgic că aşa sună directiva dar vor sluji cu toţi ereticii la un loc. Adică şi cu urâtorii dogmei Sf. Treimi (armenii sau monofiziţii) şi cu protestanţii care urăsc pe Maica Domnului, Sfintele Moaşte şi Sf. Cruce şi cu mulţi alţii asemenea. Încă puţini ani şi printre bisericile invitate vor fi şi cea satanistă şi homosexuală.
CREŞTINI ORTODOCŞI, DACĂ ŢINEŢI LA MÂNTUIREA SUFLETULUI NU PARTICIPAŢI LA ASEMENEA SLUJBE.
Sfânta Tradiţie – un adevăr incomod pentru „noii ortodocşi” (I)
În ultimele decenii, Biserica este din ce în ce mai des atacată de săgeţile înfocate ale modernismului, care vrea să strice tot ceea ce a zidit Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli şi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei. Mulţi nu vor să priceapă lucrul acesta, mulţi nu vor să mai audă de Sfânta Tradiţie, chiar o tratează că pe ceva perimat.
Şi odată ce din Sfânta Tradiţie se face preş pentru picioarele ecumeniştilor eretici, riscăm să ne pierdem de instituţia dumnezeiesc-omenească a Bisericii, devreme ce nu luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), şi la cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „De aici e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise, sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E Tradiţia, nu cerceta mai mult”. Marele sfânt şi scriitor al Bisericii,Vichentie de Lerins, spune:„În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem,care a fost crezut pretutindeni şi totdeauna”.
Renunţarea la Sfânta Tradiţie este un fapt foarte grav, ce va avea urmări serioase la nivel de dogme şi canonicitatea Bisericii, pentru că SfântulVasilie cel Mare spune: „Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă, le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât decât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc), cine a învăţat prin scris, că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemarea Sfântului Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării?
Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătura pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor? La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserică, au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere”(Sfântul Vasilie cel Mare, Despre Sfântul Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189).
Deci datoria noastră faţă de Sfântă Tradiţie nu este alta decât să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei, la fel cum păstrăm Sfântă Scriptură şi celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care vin să întregească opera de mântuire a omului ce se lucrează prin Biserică. Sfânta Tradiţie este lăsată nouă de la Hristos,care a poruncit Sfinţilor Apostoli să propovăduiască prin viu grai, zicând: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mat. 28, 19-20).
Chiar şi sfântul Evanghelist Ioan, declară într-una din epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc că voi fi la voi şi voi grăi gură către gură,ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan I, 12). Mântuitorul Însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai. Sfântul Ioan pune mare preţ pe Sfânta Tradiţie, spunând: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).
De Sfânta Tradiţie se leagă expunerile pe scurt şi formulările credinţei noastre ortodoxe, învăţătura despre cele şapte Sfinte Taine, precum şi modul lor de săvârşire, canoanele sfinţilor Apostoli, canoanele celor şapte Sinoade ecumenice respectate de Biserica Ortodoxă, canoanele şi pravilele sfintelor Soboare locale, pravilele privind disciplina bisericească ale Sfântului Vasilie cel Mare şi ale altor sfinţi, multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cele trei Sfinte Liturghii şi celelalte slujbe bisericeşti, obiceiuri religioase, semne şi simboluri ca manifestare a credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.
Sfinţii Apostoli au primit Tradiţia de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sfinţii Apostoli, care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, până azi. Tradiţia, zice Sfântul Irineu „a ajuns până la noi prin supraveghere, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică deplină, neprimind nici adaus, nici micşorare”. Iar fericitul Augustin spune că „lucrurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sfinţii Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce ţine Biserica Sobornicească şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică. Este deci o Tradiţie Apostolică şi este şi o Tradiţie Bisericească, în strânsă legătură una cu alta şi întregindu-se una pe alta. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. Marii (teologi) ai lumii, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor. De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează întru nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească” (Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L.,XLIV, col. 697).
Ecumenismul de azi latră despre o „aprofundare a Sfintei Tradiţii, a dogmelor, a canoanelor Bisericii”, dar scopul acestei mişcări eretice este acela de a necinsti Sfânta Tradiţie, anulând-o. Nu suntem împotriva aprofundării tradiţiei, dogmelor sau canoanelor bisericeşti, însă această aprofundare a lor trebuie făcută în ea însăşi, cum o spune Sfântul Vichentie: „Fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia, poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care de şi cu înaintarea anilor,îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân, totuşi, ceea ce erau. Se poate adauga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi” (Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667).
Masoneria, satanismul, biserica şi oamenii dedicaţi lui satan
Într-o scrisoare catalogată la Muzeul Britanic din Londra, Pike, mason de gradul 33 şi satanist (ce a formulat în anul 1889 dogma divinităţii lui Lucifer, zicând că „Lucifer este dumnezeu”, îi scrie lui Mazzini, unul dintre iluminaţii masoneriei: „Atunci pretutindeni oamenii, dezamăgiţi de creştinism, vor primi adevărata lumină, care va urmări distrugerea creştinismului şi ateismului, ambele cucerite şi exterminate în acelasi timp.”În 1879, acelaşi Albert Pike scria tot către Mazzini: „Noi trebuie să creăm un super rit, care va ramâne necunoscut, şi la care noi vom chema pe acei francmasoni de grad înalt pe care îi vom selecta. Cu privire la fraţii noştri din francmasonerie, aceştia trebuie să fie garanţia păstrării secretului cel mai strict. Prin acest rit suprem, noi vom guverna toată francmasoneria care va deveni centrul internaţional cel mai pu- ternic, pentru că direcţia lui va fi necunoscută” (Teocraţia ocultă, de Lady Queenborough, p. 208-209).
Intrând în legătură cu Moses Holbrook, adept al sectei luciferice, suveran co- mandor al supremului consiliu francmasonic din Charleston, Pike a întocmit împreună cu acesta versiunea modernizată a Liturghiei Negre luciferiene, bazată pe îndrumările kabbalei. Pike a dat această Liturghie spre folosinţa acelor iluminaţi care sunt posesorii secretului complet, precum şi gradelor supreme din Noile Rituri Paladiste. În 1871, într-un alt schimb de corespon- denţă dintre Pike şi Mazzini, cel dintâi era de părere că: „Noi (iluminaţii) vom provoca un formidabil cataclism social care, în toată oroarea sa, va arăta lămurit naţiunilor efectele ateismului absolut – originea sălbăticiei şi a celor mai mari vărsări de sânge. (…) Spiritele teiste vor ramâne fără busolă, în neliniştea căutării unui ideal, fără să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele vor primi în cele din urmă adevărata lumină prin manifestarea universală a doctrinei luciferice”.
La 14 iulie 1889, Albert Pike făcea următoarea declaraţie celor 23 de Consilii supreme din lume: „Ceea ce trebuie spus mulţimii este: Noi aducem slavă lui Dumnezeu, dar este dumnezeul adorat fără superstiţie. Vouă marilor instructori generali vă spunem aceasta ca să puteţi repeta fraţilor de gradele 32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie menţinută în puritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiatii de cel mai înalt grad.”(Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Ed. Alma, Oradea, 1997, p. 70-71).
Mascarea francmasoneriei de esenţă satanistă
Organizaţiile francmasonice camuflate sunt de două feluri: ecumenice şi umanitare. Ecumeniştii sunt cu toţii în slujba francmasoneriei. Cei care susţin şi promovează ecumenismul slujesc idealurile francmasoneriei, precum guvernul mondial, distrugerea creştinismului şi instituirea religiei unice luciferice. Organizaţiile umanitare francmasonice sunt cele care au aruncat în românia mii de tone de alimente alterate „făcute cadou”. „Religioşii” francmasoni sunt cei care au instituit dialogurile ecumenice, unde „ortodocşii” intră în dialog şi chiar comuniune liturgică cu eterodocşii (ereticii), precum anglicanii, care susţin hirotonia femeilor şi homosexualitatea.
Rezultatele unui sondaj făcut printre episcopii anglicani au dat la iveală diferenţele dogmatice dintre aceşti eretici şi ortodocşi. Astfel dintre 39 de episcopi anglicani 10 nu credeau în realitatea istorică a Naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, 9 nu credeau nici în Învierea lui Hristos, iar 19 episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu.
În faţa acestor compromisuri religioase, Patriarhia de Constantinopol cheamă Bisericile din toată lumea spre dialog ecumenic cu trecere peste diferenţele dogmatice ori canonice şi convoacă necesitatea celui de-al optulea sinod ecumenic unde să se reformuleze doctrinele Bisericii lui Hristos, iar ecumenismul să fie declarat politica universală a tuturor Bisericilor. Ţelul acestei organizaţii este unitatea creştină ca supra-biserică, adică o biserică mondială a unui guvern mondial. În contextul în care scopul declarat al francmasoneriei este noua ordine mondială şi guver- narea mondială, ecumenismul care este de origine ma- sonică va prelua doctrina, ideile şi credinţa francma- soneriei, adică ceva de genul new-age, ce se identifică cu doctrina lui Lucifer. Ecumenismul urmăreşte minimalizarea diferenţelor de doctrină, prin promovarea sincretismului religios, cu scopul de a permite o coeziune în cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi con- fesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernarea mondială şi religia unică nu pot fi impuse.
Începutul vânzării Bisericii
Vânzarea Bisericii a început de multă vreme. În mod oficial este cunoscută lista personalităţilor bisericeşti care au făcut parte din francmasonerie, după cum urmează: în 1776 este amintit Leon, episcop de Huşi; în 1781, Ioan Piuaru Molnar; 1787 – Gherasim, arhimandrit din Iaşi; Amfilohie (?-1800) – episcop de Hotin; Athanasie (Stoenescu) 1815-1880 – episcop; Dionisie Lupu (1769- 1831) mitropolit; Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826) – episcop; Irineu Mihălcescu, sec. XX – mitropolit; Leon Gheuca (1735-1789) – episcop de Roman şi mitropolit al Moldovei; Meletie Lefter, sec. XIX – episcop de Roman; Filaret Scriban (1811-1873) – intrat în francmasonerie pe când era arhimandrit; Dima Teofilact, arhimandrit; Efrem, arhimandrit bulgar; Gheorghe, arhidiacon din Iaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi; Sofronie Vârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848; Vasile Agape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi; Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din Curtea de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921) – preot, profesor de teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877, profesor de teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880, profesor de teologie etc” (conform Horia Nestorescu Bălceşti – „Ordinul Masonic Român”).
Într-un pasaj din Memoriile sale, Nichifor Crainic avertiza astfel asupra pro- blemei religi- oase: „La Geneva se discuta problema Statelor Unite ale Europei şi prezida Nicolae Titulescu. Nu veneam la spectacolul Societăţii Naţiunilor ca un arab la Mecca, ci ca un american la un muzeu de curiozităţi. Am combătut-o de la început, pentru ca n-am crezut nici în seriozitatea şi nici în durabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială, întemeiat pe tratatele de pace de după primul război mondial era o absurditate. […] Sub masca pacifismului şi a înfrăţirii popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şi păstreze privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceritatea, care e condiţia primordială a unei credinţe, nu era în nici o parte. […] Pacifismul fără fundament metafizic nu există. Pacifismul fără suflu religios nu se poate realiza. Dar pe acest teren problema devine şi mai complicată decât pe cel politic propriu-zis. În numele cărei credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele?
Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şi un păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de confesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. Societatea Naţiunilor ocolind această dificultate, era un organism areligios, profesând un pacifism fără fundament transcendental, în locul religiei. Ea a practicat formula, ce i s-a părut comodă, a francmasoneriei suprareligioase, care nu e decât afumarea conştiinţei naive a unor intelectuali cu pseudoatitudinea neantului ateist. Francmasoneria însă, având un caracter ocult şi aderenţi inavuabili, ideile ei divulgate indirect nu sunt de natură să entuziasmeze popoarele pentru o credinţă pacifistă.
Neajunsul acesta l-au observat chiar susţinătorii Societăţii Naţiunilor care, în scrierile lor, deplâng lipsa unei credinţe metafizice sau a unei mitologii, care să dea sângele vieţii organismului genevez. Zeităţile acestea neo-mitologice, ce ar fi trebuit să creeze un fel de Olimp modern în vârful Mont Blancului, se numesc în filosofia contemporană valori. Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşa mai departe, autonome şi independente, unele de altele, cum nu sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să se poata menţine în armonia suverană prestabilită lor de cel care le-a facut. Cât de falsă este această mitologie teoretică, fabricată de cea mai nouă filosofie, se vede din neputinţa Societăţii Naţiunilor de a însufleţi popoarele pentru idealurile ei, care nu erau altceva decât valori în sensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul mondialismului genevez şi al oricărui alt mondialism stă în faptul principal că omul nu e capabil să dea omenirii o credinţă sau o valoare supremă” (Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre, Gândirea, Bucureşti. 1991, p. 219-220).
Tendinţe neo-ortodoxe: semn al vremurilor de pe urmă
La sfârşitul anului trecut, Mitropolitul Iuvenalie de Krutitsk şi Kolomna declara: ,,Situaţia actuală din jurul lăcaşurilor noastre de cult a fost destul de defavorabilă – au avut loc ucideri de preoţi, incendieri de biserici şi o mulţime de furturi”. Ca urmare, el a propus amplasarea de ,,sisteme de camere de securitate pretutindeni”, în fiecare biserică, pentru îmbunătăţirea securităţii totale.
Călcând pe urmele catolicilor şi protestanţilor care au integrat muzica laică în spaţiul ecleziastic, ortodocşii încep să accepte muzica rock şi compunerea de piese rock cu texte de rugăciuni ortodoxe. Arhipreotul Evgheni Maksimenko din dioceza Dnepropetrovsk declara pentru cotidianul ucrainean Komsomolskaya Pravda că muzica rock ar trebui să aibă influenţă pozitivă şi să-i facă pe oameni să gândească: ,,Rock-ul rusesc este o putere. Ascultaţi doar textele DDT (n.r.: o formaţie rusească populară) ! Cu siguranţă, unele femei bătrâne, care se consideră credincioase, tratează muzica rock ca pe o muzică demonică, însă odinioară unii credincioşi se panicau la vederea unei locomotive, gândind că era diavolul personificat. Cred că muzica trebuie direcţionată într-un asemenea fel încât să poată aduce bine”.
Comentarii recente