Arhiva

Archive for the ‘Ortodoxie traditionala’ Category

Degradarea vestimentatiei tinerei generații!

Vestimentația a stârnit mereu interes și sminteală în sufletul creștinului din zilele noastre! Moda zilelor noastre parcă și-a stricat caracterul! Apariția hainelor pare destul de agitată! Oare încotro ne îndreptăm? Aceasta pare a fi o problemă atunci când ne uităm la îmbrăcămintea care pare a fi produsă pentru a acoperi goliciunea trupului! Deci scopul hainei pare a fi acoperirea goliciunii!

 Haina zilelor noastre și-a pierdut din scopul ei! Dar mai bine spus că și-a schimbat scopul în totalitate! Dacă în vechime părinții noștri își preparau haine pentru ași acoperi goliciunea trupească, păcatul, acum haina nu mai are ca scop pe cel din vechime. Oare de ce ne-am abătut de la modul de preparare a hainei. Pentru ce Dumnezeu i-a îmbrăcat pe cei doi oameni dintru început: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” Facere cap. 3. Omenirea a ajuns la destrăbălarea ei supremă! Mai mult nu se poate destrăbăla! Nu înzădar se spune că trăim vremurile apocaliptice. S-a ajuns la sfârșitul existenței acestei creații! Priviți care era scopul hainei pentru Adam și Eva! Și care este scopul hainei lui Adam și Eva din zilele noastre?

Te înfricoșează îmbrăcămintea omenirii stricate de păcat! Parcă tot mai mulți și mai mulți sunt cei ai păcatului și al modei păcătoase decât cei ai adevărului și a portului bineplăcut Domnului. Nu trebuie să ne înspăimântăm căci trăim, la acest început de secol al XXI-lea, într-o lume miraculoasă: căci nu e oare totul un miracol? Într-adevar, se vorbeste de miracol economic, de miracol informatic sau chiar, paradoxal, de miracol al științei, al tehnicii, al medicinei. Iar, dacă ar fi să dai crezare presei, în fiecare zi se întimplă miracole: cutare a evitat, „ca prin minune”, un accident și e „o minune” că n-au fost mai multe victime în cutare cataclism natural! În realitate, folosirea abuzivă a termenului vine din faptul că el a fost golit de semnificație prin excluderea a ceea ce constituie însăși natura sa: cauzalitatea sa divină sau, mai general, inserția sa într-un context religios. Însă toate și-au îmbrăcat o haină falsă decât cea reală a adevărului. La fel și portul a suferit această schimbare de natură! La început „haina” era cuprinsă de o lumină a frumuseții. Pentru că ascundea ceva. Și acel „ceva” preyenta un foarte mare interes! Acum dimpotrivă haina nu mai este valoroasă, deși costă destul de scump! Cuvântul „moda” a pierdut frumusețea îmbrăcămintei! Cu alte cuvinte între modul în care ar trebui să ne îmbrăcăm şi modul în care ne îmbrăcăm, este cale lungă. De ce ? Pentru că deşi nenumarate sunt căile Domnului societatea în care ne „consumăm” existenţa nu a intenţionat să ne îndrume spre una dintre acestea, considerând că Domnul nu mai are loc în evoluţia omenirii. Ba mai mult, de teamă să nu piardă în faţa Lui, a hotărât să Il ascundă în inima trecutului, a bunicilor şi a prezentat-o altfel în fața lumii demodate de sentimentul creştinesc.

Ramura cea mai afectată de această evoluție a hainei a fost cea a îmbrăcămintei femeii! Ramura aceasta a suferit cea mai mare dereglare de natură în domeniul hainei! Pentru a putea înțelege unde a fost slăbiciunea în păstrarea existenței frumuseții de haină modestă, trebuie să coborâm până la inima unei femei pentru a vedea ce a putut să determine trecerea aceasta mare de la „haina modestă și decentă” la una „smintită și destrăbălată”. Și dacă am sta să gândim mai bine, nu cred că haina și-a pierdut scopul ci inima femeii a slăbit în ființa ei! Inima femeii a suferit schimbări de conținut! Să înțelegem mai bine să ne gândim la cuvintele : „Nu aerul se strică ci omul poluează”. Nu haina și-a schimbat scopul existenței ci omul i-a schimbat orientația. Nu o mai folosește pentru a ascunde goliciunea ci pentru a o păstra cât mai mult goală. Înțelegând aceasta putem să înțelegem și problema emancipării cu care se confruntă societatea în zilele noastre! Și toate acestea sunt din cauza acomodării omului cu păcatul! Sufletul care rămâne în curăție(să avem ca exemplu chipul Maicii Domnului și portul ei) nu poate să se abată schimbând ordinea stabilită de Creator.

Revenind la cazul hainei femeiești mai vreau să adaug ca o mică paranteză spunând că o altă problemă este acea a însușirii de haină bărbătească a femeii! E o încălcare a voii lui Dumnezeu care este destul de clară : „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti şi nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău” Deuteronom 22 :5, „Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie să se tundă, ori să se radă, să-şi pună văl” I Corinteni 11:6. Așadar putem deduce şi singuri firescul uman pe care ar fi trebuit să-l păstram ca nu cumva unii dintre noi să îl adopte, în urma unei întâlniri pur întâmplătoare cu poruncile Domnului.
Toate aceastea sunt lucruri ieșite de sub control. Omul a uitat scopul său și prin aceasta nu înțelege care ar fi adevărata activitate a sa.

Ca și femeie ași spune că am pierdut gustul adevărului odată cu gustarea din măr! Oare de ce nu am putut să rămânem ascultătoare față de Domnul și de cel pentru care am fost create ? Astfel rămânând în adevărul absolut! Dar se poate scumpele noastre să ajungem din nou la acel punct de unde am căzut! Convinsă fiind de faptul că niciodată nu voi purta fustă, poate doar la biserică, atunci când mă voi căsători, am început să caut cândva în sufletul meu rădăcina acestui gând care nu are nimic de a face cu Sfanta Scriptură. Răspunsul este: contemporaneitatea; mai explicit, vremurile acestea care promovează, provocările, senzualitatea, lipsa ruşinii şi „trăirea clipei”. Ce pot înseamna toate acestea decât renunţarea la moralitate, la etică şi bune moravuri?

Fetelor, să fim puţin sincere cu noi. Am învățat să-L eclipsăm pe Dumnezeu prin priorităţile nostre „vestimentare” (Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place). De fapt cine am vrea să ne placă atunci când adoptăm un stil vestimentar oarecum provocator? Dacă nu îl consideram astfel, atunci să ne punem ochii bărbaţilor şi să ne privim: blugi mulaţi, tocuri, un tricou puţin decoltat, lăsând misterul să evadeze în mintea celor ce ne privesc. Vorbesc la persoana I plural pentru a nu vă simţii singure. Eu nu pot spune ca m-am îmbrăcat provocator, dar suficient de inadecvat încat să primesc un zambet de admiraţie; o admiraţie ne la locul ei.
Deschidem televizorul, cel mai bun şi la îndemână „îndrumător” al vieţii şi ce vedem: tot felul de sfaturi, îndemnuri pentru a ne simţii „femei”, „libere”, „dorite”? A te simţii bine dezbrăcată, nu ţi se pare ceva bizar? Ia să ne gândim puţin spre câte păcate ne îndeamnă această libertate a provocărilor, a atenţiei?
Păi pe mine aceste păcate m-au îndreptat spre judecata celorlalţi din jurul meu; şi un exemplu foarte bun ar fi luarea în râs a unei colege de bancă din gimnaziu pe care nu o înţelegeam de ce vine la şcoală îmbrăcată cu fuste lungi până în pământ. Culmea era că atat mama cât şi cele trei surori ale sale se îmbrăcau la fel. Trist este faptul că răspunsul nu l-am găsit în familia mea; a trebuit să caut singură, aşa că aveţi grijă ce fel de „cineva” veţi ajunge pentru copiii voştri. Nu este suficient să obişnuieşti un copil să meargă la biserică fără a-l învăţa intenţiile Domnului. În zadar mă trimiţi în Franţa, dacă nu cunosc limba franceză. O pot învăţa şi la 20 de ani, dar mai greu mai ales că sunt singură.

Mândria nu se lasă mai prejos! Ea ţine isonul acestui val al patimilor profitând de slăbiciunea pe care o avem în faţa păcatului. Decât sa vărsam vina pe naivitatea Evei, mai bine ne-am îngriji de timpul pe care îl mai avem pentru a ajunge pe uscat, la malul firescului uman. Poate că nu ţi-ai dat seama, dar mă mândream. Cu ce? Nu ştiu! Nu mă preocupă acesta întrebare. Cert este că mă simţeam bine în „pielea mea”. Acea stare de „bine” aducea priviri înţepătoare, sentimente de superioritate, egoism, invidie şi concurenţă. Enumerând toate acestea înţelegeţi ce fel de „bine” mă acaparase.

Ce credeţi că am hotărât? Să-mi tai lungul nasului; dar nu înainte de a mă analiza. A trecut ceva vreme pâna am început să simt cu adevărat gustul cuvântului dumnezeiesc. Mă rugam pentru a fi luminată, dar în zadar! „Doamne de ce nu mă asculţi”? Nu mi-a răspuns. Ce înseamnă atunci când Dumnezeu nu îţi oferă ceea ce îi ceri? Te învaţă să ai răbdare! „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” I Corinteni 6 :12; Atunci mi-am întors faţa către Domnul şi am zis: „Doamne, te rog din suflet să mă ajuţi să primesc tot ceea ce îmi oferi, pentru că toate îmi sunt de folos pentru mântuire”. Şi am pornit pe calea rugăciunii (pe care deşi o urmam de când am început să vorbesc nu-i înţelegeam sensul), a lacrimilor, a pocăinţei, a intenţiei de a schimba ceva în bine, a puterii de a renunţa la educaţia mass-mediei, a sentimentului de ruşine în faţa celor care în cele din urmă vor ajunge să mă descalifice din concursul inimii lor. Dar nu rușinea din această lume mă va distruge total ci rușinea pe care Domnul o va preyenta în fața Dreptului Judecător : „ Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri”.

Am să încep spunându-vă un adevăr deseori respins şi acela că portul femeii zilelor noastre a decăzut semnificativ.
Există femei conştiente de acest lucru, dar se lasă prinse in mrejele „trendului”, a tinereţii ce „trebuie trăită”, urmând ca trupurile lor să ajungă asemeni produselor din magazin: care mai de care mai ofertant; şi femei care resping total rânduială bisericească, considerând că aceasta este o pierdere de vreme, un centru destinat bătrânilor plictisiţi de viaţă, care îşi consumă ultima sută de metri sub tutela rugăciunilor. Ori acest lucru este foarte dezamăgitor pentru acest gen de persoane. Ele caută să-și motiveze activitatea lor păcătoasă!

Haina simplă ne înclină uşor privirea spre pământ, ne şterge intenţiile minţii de a cerceta faptele altora, ne face mai atenţi cu propriile noastre limite.
Haina simplă nu ne provoacă şi nu dă ocazia ispitirii celorlalţi în mândrie, concurenţă, bani sau desfrâu.
Fusta ne aseamănă cu Maica Domnului, iar capul acoperit în biserică ne reaminteşte de supunerea în faţa Domnului şi ascultarea soţilor noştri.

Să încercăm să înțelegem care a fost adevăratul sens pe care l-a lăsat Creatorul hainei creației și să vedem ce a dorit El să ne spună prin portul decent! Să rămânem mereu în sensul cel mai frumos și real al omenirii pentru a nu-i pierde frumusețea cea originală ! Lucru pe care societatea noastră îl și aplică! Să fugim de ceea ce dorește diavolul să ne învețe căci toate acestea sunt împotriva Creatorului ! Să rămânem în rugăciune și cu mintea lucidă la haina noastră cea decentă ! Și încă, ceva ca și încheiere, să avem grijă și de haina cea lăuntrică ! Mulți au uitat și de ea, sau dacă o au nu corespunde cu cea care ar fi bineplăcută Domnului!
Așa să ne ajute Dumnezeu.

sursa: LuminaOrtodoxiei.com

Decizie istorica a Bisericii Ortodoxe din Moldova – „GUVERNANTII NU MAI AU ACCES LA SFANTA TAINA A IMPARTASANIEI”

Biserica a interzis accesul guvernanţilor la Sfânta Împărtăşanie. Decizia a fost luată ieri, 20 iunie, în cadrul ședinței Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova şi vine în contextul dezacordului faţă de votarea Legii cu privire la asigurarea egalităţii de şanse.

Sinodul a adoptat o declarație, adrestă conducerii de vârf a ţării și poporului, prin care comunică acest lucru. „La o lună de la ultima adresare a Sfântului Sinod către guvernare pentru a revizui cel puțin Legea Antidiscriminării, constatăm cu desăvârșire că glasul instituției care se bucură de cea mai înaltă încredere în societate, adică al Bisericii, a fost vădit ignorat”, se spune în declarație.

„Luând prin jurământ datoria de a sta la strajă și de a ne opune cu orice preț răspândirii păcatului, situația ne cere astăzi să alegem între veșnicul Hristos și vremelnica guvernare cu toată legislația sa anticreștină. Desigur că noi alegem a prima cale. Această rațiune a lucrurilor ne face să ne declarăm oponenți și să ne depărtăm deschis de cei care prigonesc fățiș Biserica lui Hristos și să apelăm la scopuri strict terapeutice – la tradiția canonică a excomunicării lor din Biserică până la îndreptare. Acest fapt îi va lipsi dintru început pe guvernanți de accesul la Sfânta Taină a Împărtășaniei, ca mai apoi, în dependență de pocăință, să fie primiți, sau respinși definitiv, de la oricare slujire bisericească”, se arată în declarația Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova.”

Amintim că Legea egalităţilor de şanse a fost adoptată de Parlament pe 25 mai 2012.

sursa: moldova.org

Comentariu Ortodox Liber:

La noi pe cand se va intampla asa? Cred ca la noi nici nu le pasa politicienilor de o asemenea decizie pentru ca 99% dintre ei slujesc „Marelui Arhitect”. Ma gadesc cum ar fi ca biserica noastra sa decreteze 3 zile de post negru urmat de o priveghere de toata noapte si Sf. Liturghie cu unele ectenii speciale pentru vrajmasii poporului roman si dupa aceea procesiune pe strazi cu moastele Sfintilor aflate aproape in toate bisericile din marile orase. Deocamdata din pacate e doar un vis frumos. Dar cand ma gandesc la marea milostivire a lui Dumnezeu si a Maicii Sale, cred ca nu e chiar imposibil

ŞOCANT – Mântuitorul Hristos binecuvintează cu semnul Satanei într-o pictură din Catedrala Mântuirii Neamului

Preiau integral articolul de pe blogul lui Saccsiv:

MANTUITORUL FACE SEMNUL SATANIC in pictura murala de la Catedrala Mantuirii Neamului? Ideea a fost a PS Sofronie, cel apropiat de monofiziti si care a sfintit Agheasma Mare impreuna cu catolicii …

Iata o fotografie preluata de la http://deveghepatriei.wordpress.com/2012/01/16/fereasca-dumnezeu-si-maica-domnului-ce-batjocura-draceasca-icoana-de-la-catedrala-mantuirii-neamului-mantuitorul-pictat-cand-face-semnul-coarnelor-la-fel-si-sfantul-apostol-andrei-fratilor/:

Din articolul http://www.ug.webgarden.ro/menu/pictura-murala/catedrala-mantuirii-neamului aflam ca:

Toata aceasta compozitie a fost gandita de PS Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei, realizarea ei fiind facuta in anticamera Paraclisului Episcopiei Oradiei.

Iar PS Sofronie este cel care:

PS SOFRONIE, Episcopul Oradiei, si-a luat DOCTORATUL ca specialist in MONOFIZITI: „în vederea apropierii dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile necalcedoniene” … Sa ne amintim ca tot el a sfintit AGHEASMA MARE impreuna cu un EPISCOP GRECO-CATOLIC

Iata si cum este reprezentata mana Domnului nostru Iisus Hristos in icoane:

Foto: http://www.moldovacrestina.info/2011/01/iisus-hristos/

Nu vom gasi icoane vechi in care degetul mare sa fie unit cu degetul inelar dar si cu cel mijlociu. Care o fi fost ideea lui PS Sofronie? De ce a ales o varianta in care pare ca face semnul satanic?

”Voi cine ziceti că sunt Eu?”

Steaua de la pestera Nasterii Domnului din Bethleem

Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: ”Voi cine ziceti că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om si Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om! În glasul îngerilor, în lumina care Îti învăluie locuinta săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab. Când, în Egipt, văd idolii din temple striviti la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, cresti cu anii si cu întelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârsită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învătatilor din Templu, ascultându-i si întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor mă uimesc si eu si mărturisesc întelepciunea vesnică, ascunsă în omenirea Ta.

Om esti când Ti-e foame, om esti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când poruncesti furtunii si vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu si Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ti odihnesti capul, când Te lasi prins si legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omenesti.

Când însă cerul se deschide si de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieste ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”, când asterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om esti în mormântul pecetluit.

Când iesi din mormânt, nestricând pecetile, esti Dumnezeu.

Cu acesti ochi, cu această inimă, cu această credintă, mă apropii si eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli si cu magii cei întelepti si mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine si pentru noi toti.

Scrisoarea catre Hristos a micului Anastasis

Sf. Nectarie Facatorul de MinuniDomnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Îşi iubea mult familia şi se chinuia să-şi vândă „nimicurile”, ca să poată sătura cele cinci guri flămânde.

Deschidea prăvălia dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul Crucii privind spre biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuie pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful care se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţă, strâmtă, nepietruită – şi aşa îşi aştepta clienţii.

Domnul Temistocle era un om bun, dintre cei care simt durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, omul gândea în sinea lui: „Sărăcuţul, este galben ca ceara, cine ştie ce mănâncă…” Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele sale. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel blând şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur-singurel într-o cămăruţă peste drum de casa lui.
Bietul de el, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hainele şi ghetuţele rupte, uşor puteai să vezi că de-abia dacă avea ce să mănânce.

Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioară. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când deodată îl vede pe micul Anastasis apropiindu-se pe trotuarul celălalt.
– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Măi băieţaşule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
– Dă-mi-le mie, tot trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
– Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.

Ce-i veni domnului Temistocle, că se uită pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrică de tutun, a treia era… CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER. Se opri locului şi începu să zâmbească.
– Săracul băieţel! Ia să văd ce cere.
Deschise scrisoarea şi citi:
„Hristoase al meu, Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă inchin Ţie. Robul Tău, Anastasis.”

– Comoară scumpă… spuse domnul Temistocle şi plecă spre casă. Pregăti un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi se duse apoi la poştă.
Peste două zile, îl şi văzu îmbrăcat în hainele călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o rază de lumină tainică; căci cine poate ştii cîte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob!…

Domnul Temistocle s-a bucurat mult văzându-l fericit pe băieţel. Nu avea însă cum să-i treacă atunci prin gând că micuţul Anastasis va ajunge cândva SFÂNTUL NECTARIE făcătorul de minuni… De unde să fi putut bănui….

Astazi 9/22.11 facem pomenirea celui intru Sfinti Parintele Nostru Nectarie de Eghina facatorul de minuni.

Prigoana lumânărilor şi scoaterea sfeşnicelor din Biserică

„Nimeni aprinzând făclia sau lumânarea,
nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc”
Matei 5, 15

Voi începe cu un caz real întâmplat cu una dintre enoriaşele capitalei. Astfel venind ea într-o zi la biserică ţinea în mâini un smoc de lumânări din ceară curată. Acestea erau confecţionate cu rugăciune şi iscusinţă după tipicul învăţat încă în tinereţe la o mănăstire. Îndreptându-se spre icoana Sfinţilor Trei Ierarhi a căror zi de pomenire era, spre uimirea ei a descoperit că în faţa icoanei praznicale nu se afla nici un sfeşnic în care să-şi pună lumânările. Nu s-a resemnat, ci a cerut să fie adus sfeşnicul, pomenind vremurile când ele stăteau în faţa icoanelor şi orice credincios putea aprinde o lumânare, rostind o rugăciune către sfinţi. Sfeşnicile îşi îndeplineau rostul şi nu erau ascunse (ca acum în unele lăcaşuri sfinte) în depozite. Incidentul a ajuns până la urechile parohului. Acesta a venit în grabă să facă ordine şi a încercat să-şi aducă argumentele lipsei sfeşnicului, însă văzând tăria şi insistenţa femeiei, a poruncit să fie acesta adus şi instalat unde îi este locul. Cu lacrimi în ochi enoriaşa a aprins lumânările înaintea Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Imediat se schimbă întregul tablou: lumânările şi-au revărsat strălucirea peste chipurile sfinţilor, creând atmosfera de sărbătoare şi totodată răspândind în jur o suavă mireasmă de ceară curată.

Nu întâmplător mi-am amintit cazul cu pricina. Această inovaţie venită din vest se implementează deja de câţiva ani buni în mai multe biserici şi, cu regret, tinde să se răspândeacă atât prin oraşe, cât şi prin sate.

Or, creştinul când vine la Biserică este conştient că nu vine la muzeu, la teatru sau la spectacol. El vine la Dumnezeu, la sfinţii Lui pentru a-şi deschide sufletul în rugăciune, pentru a-şi vărsa amarul, pentru a se curăţi de păcate. Vine după ajutor, iertare şi milă şi dorinţa lui de a aprinde o lumânare este absolut firească. Acum însă, urmând moda nouă, pentru a pune o lumânare omul trebuie să iasă din biserică şi s-o înfigă în nisipul din lada de la intrare. Nu în faţa icoanelor, nu înaintea sfinţilor rugători pentru noi, ci într-o oarecare ladă cu nisip.

Chibzuind la această temă, mi-am pus întrebarea ce se întâmplă? De ce lumânările nu mai luminează chipurile sfinţilor? Şi din ce motiv oare parohii schimbă cu uşurinţă de neiertat tradiţia noastră de veacuri?

Argumentele celor ce au introdus cu de la sine putere această rânduială nouă sunt cu totul bizare. Astfel ei zic că de la fumul lumânărilor se deteriorează pictura, se afumă icoanele, se înfierbântă aerul şi devine insuportabil, şi, ceva cu totul nou, lumânările sunt toxice.

Să începem cu ultima specificare. Cum adică lumânările sunt toxice? De ce ele ar fi toxice?

Astfel ajungem la o altă problemă. Despre ce lumânări e vorba. Oare lumânările din ceară curată, strânsă de albinele harnice din flori pot fi toxice? Exclus!!!

Atunci unde-i răspunsul?

Îmi amintesc cum pe timpul ateismului militant, prin anii 80, sfeşnicele din puţinele biserici din Chişinău în timpul slujbei erau doldora de lumânări (şi desigur, datorită regimului ateist, nu erau 100% din ceară). Şi totuşi… Cele arse fiind necontenit înlocuite de noi şi noi lumânări, nimeni nu se plângea că nu are cu ce respira!

Dar cum rezistau creştinii acum o sută sau o mie de ani? De ce pe atunci nici nu se punea problema scoaterii lumânărilor din biserică.

Pentru că: în primul rând încă nu-şi pierduse evlavia moştenită din neam în neam şi în al doilea rând, fiindcă toate lumânările şi făcliile erau din ceară naturală, fără diverse componente artificiale, care într-adevăr, arzând, pot emana şi elemente toxice.

Discutând cu mai mulţi enoriaşi ai bisericilor din Chişinău, am ajuns la concluzia că este necesar nu să alungăm frumoasele noastre tradiţii, înlocuindu-le cu cele străine, ci să le păstrăm cu sfinţenie. De aceea ţine de datoria noastră, a enoriaşilor, să cerem cu mult tact şi delicateţe, dar şi cu insistenţă, ca parohii bisericilor să revină la lumânările din ceară curată puse în sfeşnicele din faţa icoanelor şi nu în pridvorul bisericii sau chiar după uşă.

În caz contrar, neevlavia noastră se va dezvolta mai departe: după lumânări se vor scoate şi candelele, cădelniţa cu tămâie ca să nu emane fum ş.a.m.d.

Şi încă o remarcă. Bisericile unde nu ard lumânări au o alură de muzeu, sunt reci, nu predispun spre rugăciune, le lipseşte ceva…

E timpul nu să prigonim lumânările, a căror ceară albinele o strâng din flori, ci să le readucem la locul cuvenit spre slava lui Dumnezeu.

sursa: Toaca.md

Tristetea unei generatii – Tristetea vremurilor de pe urma

Societatea în care trăim astăzi este una a supra-consumului (un avânt necontrolat al cererii şi al ofertei de produse – deşi criza a adus cu sine o uşoară încetinire), a tehnologiei de ultimă oră, a progresului ştiinţific şi a înlesnirilor în viaţa de zi cu zi. Plăcerile lumeşti ne acaparează din ce în ce mai mult, ajungând să ne stăpânească existenţa şi să ne transforme în robi. Alergăm clipă de clipă după himerele pe care ni le oferă industria de divertisment şi publicitate.

În ansamblul ei, omenirea se află într-un proces de dezvoltare; ştiinţa descoperă zilnic lucruri noi, iar purtătorii de cuvânt ai „noii ere” declară sus şi tare că ne aflăm în plină eră a fericirii şi a cuceririlor pe toate planurile. Reclamele sunt regizate cu grijă, pentru a împrăştia în jur bună dispoziţie şi a încuraja supraconsumul. Filmele îşi aleg cu grijă subiectele şi personajele, pentru ca cei ce le vizionează să fie desprinşi de realitate şi transportaţi într-o lume virtuală, din care cu greu mai evadează – dacă mai evadează. Actorii sunt plătiţi să ne zâmbească şi să ne convingă să cumpărăm tot mai mult, din ce în ce mai mult.

Fiecare dorinţă a omului de rând se poate îndeplini astăzi – cu bani, desigur. Dacă toate aceste acţiuni ne-ar apropia de Dumnezeu, toate ar fi bune şi frumoase, iar raiul s-ar instaura pe pământ. Dar nu este deloc aşa. Scopul celor ce conduc lumea din umbră şi îi dictează direcţiile de mers este să ne despartă de Hristos, să ne facă să Îi negăm existenţa.

Acum câteva decenii, pentru a descrie o situaţie cu neputinţă de realizat, era folosită expresia „a cere Luna de pe cer”. Astăzi, aflăm că întregi suprafeţe ale Lunii au început să fie scoase la licitaţie aici, pe Pământ şi, culmea, există destui doritori de proprietăţi selenare. Imposibilul devine posibil, iar omul, în loc să se smerească şi să se oprească din această goană către moarte, se preface pe zi ce trece într-o fiinţă arogantă, nerecunoscătoare, gata oricând să-şi renege cinstea de chip şi asemănarea lui Dumnezeu.

Oamenii au tot ce le trebuie – mai ales cei bogaţi, dar cu toate acestea, se pare că structura sufletească a omului modern nu mai vrea să primească adevărata fericire. Aşa ajungem să vedem în jurul nostru ceea ce nu s-a mai văzut la generaţiile trecute: oameni tineri, în floarea vârstei, care se simt părăsiţi de Dumnezeu şi de aproapele lor, sunt trişti fără motiv, au probleme de comportament şi ajung chiar să sufere de boli psihice, ca să nu mai vorbim de cele duhovniceşti.

Vedem din ce în ce mai multe chipuri triste, lipsite de expresie, nervoase, preocupate, înfricoşate, tulburate. Parcă oamenii încep să semene între ei – toţi au aceleaşi trăsături crispate, iar feţele lor au aceeaşi culoare pământie. A dispărut oare bucuria de a trăi? Unde e fericirea?

Până şi tinerii se confruntă cu probleme acute, cu conflicte interioare puternice şi ajung deseori în impas, rămânând captivi ai unei mentalităţi întunecate, purtând în suflete o pustietate sfâşietoare. Sunt oameni tineri, plini de frumuseţe trupească şi bogăţie materială, dar care nu mai ştiu să râdă sau să zâmbească; sunt bolnavi de depresie şi împrăştie în jur pesimism şi chiar deznădejde printre semenii lor.

Chiar şi printre tinerii nu foarte credincioşi, mai există unii care simt o vagă scânteie în suflet, care îi împinge către Biserică, iar alţii poate reuşesc să participe, chiar dacă doar trupeşte, la sfintele ei slujbe. Dar, nefiind ancoraţi puternic în Hristos, duhul lumesc îi va ajunge pe aceşti tineri nefericiţi chiar şi în corabia Bisericii şi vor ajunge să creadă că Dumnezeu nu există. Atunci ei se deznădăjduiesc, considerând că nu mai au de ce să se alipească.

Lumea suferă, se pierde şi, din păcate, foarte mulţi oameni sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales acum – din toate părţile. Nu au de ce să se ţină. Se împlineşte zicala: „Cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai”.

Atât duhovnicii, cât şi psihologii, au încercat să descifreze această înclinaţie a tinerilor de astăzi către pesimism, delăsare, lipsă de idealuri şi în general către o dispariţie a oricăror valori morale. Cu părere de rău, trebuie să spunem că majoritatea celor ce au analizat structura sufletească a generaţiei de azi – din perspectivă duhovnicească şi ştiinţifică, au ajuns la concluzia că oamenii de azi au suferit transformări profunde la nivel intelectual, mental, afectiv, social şi, cel mai important, sufletesc.

sursa: Traditia Ortodoxa

%d blogeri au apreciat asta: