„Înmatricularea călugărilor” – O OFENSĂ ADUSĂ MONAHISMULUI

Chipul îngeresc al monahului

Citesc, şi nu mă dumiresc: oare ce văd e adevărat? Da, într-adevăr, ochii nu mint, slovele negre spun adevărul: „Legitimaţie de călugăr”, titlul sinistru al articolului în care jurnalul „Naţional” din 21 ianuarie, 2003, ne dezvăluie perspectivele unei „integrări”. E vorba de un ordin al Sinodului BOR, prin care toţi călugării ce trăiesc pe teritoriul Episcopiei Romanului trebuie să fie dotaţi cu respectivele legitimaţii (cu serie, ştampilă, semnătură, poză) pentru a se preveni travestirea în ţinută monahală a unor eventuali infractori. Articolul mai precizează că monahii aflaţi fără legitimaţie vor fi „aspru sancţionaţi” (nu ni se spune cum şi de către cine).

Ne întrebăm firesc: Cum e posibil aşa ceva? Oare de unde vin aceste „reforme”? Din primele veacuri ale monahismului, Antonie, Pahomie, Teodosie şi Sava, întîi stătători ai călugărilor, lăsatu-ne-au nouă aşa porunci? În tradiţia monahismului răsăritean (scrisă şi orală) n-avem niciunde mărturii de monahi îngrădiţi prin niscaiva mireneşti înscrieri cu hotărîri bisericeşti.

Noi, monahii, sîntem urmaşi ai „elitei” ortodoxiei. Cine era cîndva această elită? Toţi cei ce au murit pentru Hristos: cuvioşi din pustietăţi – sihaştri, stîlpnici, nebuni pentru Hristos – de prin părţile Egiptului, Siriei, Impărăţiei Bizantine. Care dintre ei avut-au brevete de pustnici, permis de mucenic, legitimaţie de apostol ori autorizaţie de prooroc? Sau trebuie să înţelegem că pe atunci nu erau impostori, ori poate cuvioşii de demult aveau cine ştie ce metode secrete de „anihilare” a păcătosului răufăcător?

Chiar dacă oficialităţile argumentează decizia luată printr-un pretext „ortodox”, identificarea „falşilor călugări”, noi nu sîntem prea convinşi, bine ştiind că „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii”. Oare de cîte ori în istorie, de dragul păcii în imperiu, călugării nu erau prigoniţi de autorităţile civile ori bisericeşti, atunci cînd credinţa era luptată de schisme şi erezii? Cîţi mai ştiu azi că pentru apărarea dreptei credinţe sfinţi mari ai monahismullui, precum Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii şi-au atras din partea confraţilor şi împăraţilor mînia, dispreţul şi-n cele din urmă exilul? De ce? Pentru că nu se înmatriculau cerinţelor vremii, cerinţe care parcă şi azi se prefigurează sumbru la orizont.

Revenind la obsesia „falşilor călugări”, care a generat apariţia „legitimaţiei de călugăr”, menţionăm că dacă noi, monahii, am fi ceea ce sîntem chemaţi să fim, oamenii ar deosebi lesne pe călugăr de infractor, fără legitimări, anchetări, etc., fapt ce ar exclude în chip firesc necesitatea legitimaţiei. Deci, dacă întîi noi, cei din mănăstiri, nu vom fi falşi, atunci nici „falşii” dinafară nu vor putea crea confuzii înăuntru. Căci ce prejudicii ne aduc aceşti „deghizaţi”? Pot ei să ne ia sărăcia, fecioria şi ascultarea, sfintele făgăduinţe ale călugăriei, virtuţi în care nimeni nu mai crede, de la vlădică pînă la opincă? Pot ei să afecteze mîntuirea vreunuia dintre noi? Iar dacă faptele lor ţin de resortul instanţelor civile, pentru ce îşi asumă Biserica aceste prerogative?

Aceia sînt din lume, lumea să se ocupe de ei. Nu forurile bisericeşti, care nu sînt îndrituite canonic cu asemenea responsabilităţi. Ori poate prin promulgarea unei astfel de hotărîri trebuie să înţelegem altceva: faptul că mai marii Bisericii, prin uzanţe lumeşti, dau naştere unei politici de urmărire-hărţuire a unor monahi socotiţi indezirabili. Noi ştim că Hristos a întemeiat Biserica nu ca pe o sabie a mîntuirii, ci ne-a lăsat-o ca mamă, ce-şi ocroteşte fiii prin legile dragostei, nu prin decrete şi circulare. Biserica nu este nici asociaţie, nici fundaţie, nici trust, nici companie, nici partid şi nici vreo altă formă de organizare lumească ce-şi recunoaşte membri prin buletine şi legitimaţii. Dacă apelăm la mijloace omeneşti de identificare a “răilor” ce ne supără, cine pe cine mai iartă “de şaptezeci de ori cîte şapte” atunci cînd e păgubit? Cum şi cine mai înţelege că Dumnezeu “Se slăveşte şi prin vasele de necinste”, şi că prin aceste vase Dumnezeu ne mai smereşte trufia de agonisitori şi magnaţi ce-şi uită de mîntuire? În definitiv, dacă Dumnezeu vrea, nu-i poate El “rezolva”? E neapărată nevoie de atitudini poliţieneşti-funcţionăreşti din partea stăpînirii bisericeşti?

Ori poate se teme Biserica de fiii săi monahi şi-i ţine sub “geană”? Noi credem că nu. Are Biserica deziderate gestapoviste în această lume? Nici asta n-o credem. Se vrea Biserica o poliţie a gîndirii? E peste putinţă. Căci, dacă ar fi aşa, n-ar mai lipsi mult pînă la body-guarzi şi trupe de pace în mănăstiri, pentru a instaura o nouă ordine monahală, aplicată experimental în “zone de interes”. Atunci cine de cine se teme şi de ce? Dacă nimeni nu se teme, deducem că nu e nevoie nici de smintitoarele legitimaţii. Pentru conformitate, să fi avut Hristos legitimaţie de Mîntuitor? A înmînat ori recomandat legitimaţii Apostolilor? Cum s-au legitimat la stejarul Mamvri cei Trei Îngeri găzduiţi de Avraam?

sursa: Monahul Inocent Mărturisitorul
din cartea „Feriţi-vă de vicleana pecetluire”