„Binefacerile” Darwinismului” – Omul un animal asexuat

Spuneam la început că ţelul şi rostul şcolii este acela de a-i ispiti pe copii către toate patimile, şi nu oricum, ci înfăţişîndu-le drept „fapte bune” umaniste! Aceasta nu înseamnă nimic altceva decît dezrădăcinarea pedagogică din sufletul micilor botezaţi a conştiinţei păcatului.

Dar cum? – căci păcatul nu poate fi uitat cu nici un chip, el ni se dezvăluie la tot pasul prin dureroasele sale urmări: suferinţele, răutăţile şi mizeriile de tot felul, la capătul cărora se află moartea trupului, în faţa căreia sufletul nostru nemuritor se cutremură şi se pocăieşte, aducîndu-şi aminte de Făcătorul său său, chiar dacă de cele mai multe ori prea tîrziu. Pentru a desfiinţa amintirea păcatului, trebuie mai întîi desfiinţat din cugetul omenesc Ziditorul a toate, dar şi însuşi omul ca Om!

Numai ateismul evoluţionist al lui Darwin, blestemata filosofie ce întemeiază astăzi întreaga noastră gîndire bolnavă, a izbutit să săvîrşească o astfel de lucrare. Într-adevăr, dacă omul e „un animal” oarecare, şi „Dumnezeu nu există” – precum zice darvinismul – atunci negreşit că nici păcat nu mai poate fi – ideea de „păcat” neavînd înţeles decît în legătură cu omul-chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care, prin călcarea poruncilor Ziditorului său, iese de sub ascultarea Acestuia şi intră de bună voie în ascultarea satanei.

Iată dar cum omul darwinian al zilelor noastre e cu totul împăcat despre partea aceasta, măcar că vieţuieşte pururea în cuptorul patimilor, făcîndu-se jucăria spurcatului vrăjmaş al neamului omenesc: mai întîi, el se mîngîie cu gîndul „smerit” că, fiind „doar” un animal, nu are cum păcătui, animalele petrecînd fără păcate sau fapte bune; pentru ca numaidecît să-şi înalţe cu mîndrie fruntea, cugetînd că nici nu are faţă de cine să păcătuiască, de vreme ce el însuşi e cea mai „desăvîrşită” fiinţă a lumii, slobodă aşadar să facă orice!

Reclama

ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE MUNCĂ – dilema grea a vremurilor de astăzi

Omul creat de societatea modernă

„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi până seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc., sunt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci când e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atât pentru creştini, cât şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Când şi câţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Câţi din popor cunosc cât de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămâne loc şi pentru alte îndeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de
creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rânduială creştinească zilnică?

Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet
în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămânzi, săraci, pribegi fără căpătâi, bolnavi, aflaţi în închisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani din viaţa omului şi a întregului neam, vlăguindu-l.

Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sunt mai importante decât propria familie, decât mântuirea, decât Însuşi Hristos Dumnezeu: aici îşi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă. Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gândul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singurului ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se
căieşte de vreun „rău”, fiindcă gândul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întârzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Când instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfârşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gândurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpân cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni,
trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, virtuţi cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii.

De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb până într-atât încât nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mântuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenici de duhovnici, făcându-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi”, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană”, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cândva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

Extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU” de
Ierom. Martirie Păduraru