Dilemă a lumii contemporane: PUTEM MERGE CU HRISTOS PE STADION?
„Nu puteţi sluji la doi domni” preciza însuşi Hristos acum 2000 de ani apostolilor săi, precum şi urmaşilor lor. În cele ce urmează vom vedea însă că cele ce la Dumnezeu „nu sunt cu putinţă” la oameni sunt cu putinţă. Despre ce este vorba? Un însemnat ziar ieşean relata un fapt nemaiîntîlnit în istoria Bisericii Ortodoxe Române (şi nu numai): organizarea unei „olimpiade ortodoxe”(!?) intitulată „Cupa parohiilor” eveniment ce a întrunit tineri „credincioşi” practicanţi ai 11 discipline sportive din care amintim doar câteva: baschet, fotbal, tenis, cros, atletism, ciclism, badminton, etc. La înfăptuirea acestui mare „hram” sportiv şi-au adus obolul păcătoşii smeritelor parohii: „Sf. Apostol Toma”, „Sf. Lazăr”, „Sf. Haralambie”, „Pogorârea Sf. Duh”, „Intrarea Domnului în Ierusalim”, etc. (Iaşi)
Din judeţ au participat parohiile Bârnova şi Dancu, iar din depărtate „pustii”: Protopopiatul Roznov (jud. Neamţ) şi Săveni şi bineînţeles Asociaţia Umanistă Italiană „Il Chicco”. Gazdă a acestui „sfânt” eveniment: Parohia Bârnova cârmuită de preotul Mihai Doroşincă cel ce a purtat totodată greaua cruce a arbitrajului „misionar”.
Fericiţii beligeranţi invitaţi să jertfească zeului „SPORT” copii intre 10-14 ani şi tineri între 15-18 ani, doritori de a se încununa cu laurii jocului şi norocului (ortodox?). Acestea fiind spuse ne întrebăm nedumeriţi: Ce legătură este oare între Biserică şi sport? Ce sporturi au practicat mucenicii, apostolii şi însuşi Hristos?
Are Biserica tradiţie patristică în aceste deprinderi inovatoare? Este canonic oare ca Biserica să se îndeletnicească cu păgâneştile performanţe ale trupului stricăcios, performanţe ce duc pe sportiv la trufie, părere de sine, dispreţuirea celui neputincios? „Blestemaţi cei ce se abat de la poruncile tale” (ps.118) spune proorocul David „abateri” ce privesc nu doar pioniereştile păcate: înjuratul, fumatul, beţia, cearta, limbajul vulgar, minciuna, etc. ci mai ales deprinderile civice şi obşteşti, activităţi care astăzi mai mult ca oricând distrag şi împrăştie atenţia omului în diferite chipuri pentru a nu lua aminte la dezastrul duhovnicesc personal şi a celor din jur.
Dacă în antichitate păgânii romani şi nebotezaţii elini preocupaţi fiind de performanţele trupului îşi etalau curajul şi dibăcia în circuri, teatre, iarmaroace şi spelunci astăzi s-ar fi cuvenit să fie altfel. Parcă adresându-se atât anticilor cât mai ales Bisericii „modernilor” pontici „de 2000 de ani creştini” (să ne convingă) Hristos-Mântuitorul ne prooroceşte lămurindu-ne : „…şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl nici pe Mine” (Ioan 16,3)
Sarcina Bisericii este să-i desprindă pe oameni de lumea aceasta şi de toate lucrurile ei fie ele „sportive” şi „culturale”, „ artistice” şi „estetice” oricât ar părea de blânde şi domestice. „Nu iubiţi lumea nici cele ce sunt în lume …” ne sfătuieşte însuşi Hristos-Dumnezeu. De ce? Fiindcă „…lumea şi chipul ei vor trece…”. Aşadar Biserica bineştiind că tot ce este trecător este şi înşelător şi că totodată vom da socoteală pentru ceea ce se „organizează” în afara poruncilor lui Hristos inclusiv olimpiade, jocuri, concursuri şi competiţii ar trebui să-şi înfrâneze atât blagosloveniile cât mai ales participarea directă (ortodoxă?!) la aceste bâlciuri.
Hristos s-a întrupat pentru ca oamenii întrecându-se duhovniceşte (pe ei înşişi şi unii pe alţii) nu trupeşte să treacă peste legile trupului îndemnându-ne prin gura sfântului apostol Pavel ca „dacă trăim în Duhul în Duhul să şi umblăm” fiindcă noi „suntem trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”. Legile sportului sunt înseşi legile trupului: „arata-ţi forţa puterea şi tăria, întrece-i pe toţi, arată-le ce poţi, demonstrează-le ce ştii, etc.” legi contrare vieţuirii lui (şi în) Hristos şi poruncilor sale. Doar necunoscând ori ignorând aceste aspecte „mărunte” au putut purcede la treabă părintele paroh al comunei Bîrnova slujitor al bisericii Sf. Ioan Botezătorul (ce-ar fi făcut Sfântul Ioan parohului şi participanţilor dacă ar fi trăit între noi; ar fi fost el arbitru ori jucător?) dimpreună cu oaspeţii şi edilii primăriei.
Îngrijorător pentru noi creştinii de rând e faptul că la această „sfântă” competiţie a mântuirii prin sport au fost ademeniţi înşişi copii şi tinerii (botezaţi?!) cărora de le-ar pricinui careva vre-o sminteala, spune Mântuitorul: „mai bine i-ar fi fost lui să-şi fi atârnat o piatră de gât şi să se arunce în apă”. Proorocul David arătând că şi tinerii sunt chemaţi pe drumul mântuirii chiar dacă pomeneşte între altele de-o „îndreptare”, „cale”, şi „păzire”: „Întru ce-şi va îndrepta tânărul calea sa; când va păzi cuvintele tale”
(ps.118). Cum vor păzi copiii poruncile lui Hristos când înşişi preoţii (lui Hristos?!) nu le dau voie, ba chiar organizează sindrofii, ceremonii ce nu au nimic duhovnicesc în sine? Cum să-şi îndrepte tinerii „căile” când duhovnicii îi scot din Biserică ducându-i pe stadioane şi orientându-i pe „calea eresului”?
Sfântul Ioan Hrisostom avertizează că: „dacă vremea aceasta nu o vom cheltui cum se cuvine, ce răspuns vom da când vom merge acolo (în faţa lui Hristos n.n.)”?, iar proorocul David adaugă: „în tot locul stăpânirii lui binecuvintează suflete al meu spre Domnul.” Dintre cei ce merg pe stadioane, în săli de sport, ştranduri, etc. nimeni nu „cheltuie vremea cum se cuvine”: nici organizatori, nici sportivi, nici suporteri şi spectatori precizând totodată că respectivele „spaţii” nu pot fi „locuri ale stăpânirii lui” şi nici nu sunt prielnice pentru al „binecuvânta” creştinii „pe Domnul”.
Nu ne vom mira dacă slujitorii Bisericii fiind „posedaţi” de un duh nou, mâine le vor propune creştinilor slujbe ale mucenicilor sportului, sinaxare cu fotbalişti, celebrând liturghii „sportive” în trening şi adidaşi totul culminând cu dobândirea unui loc întâi în „raiul sportivilor” blagosloviţi de Sarsailă cu harul lui Aghiuţă. Dacă astăzi Biserica prin slujitori şi popor a ajuns într-o situaţie atât de penibilă se întâmplă una ca aceasta fiindcă toţi „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,43) ne spune Hristos-Dumnezeu. Pentru toţi creştinii (intrigaţi unii de aceste comentarii) ţinem să precizăm: sportul (oricare ar fi el) nu are nimic comun cu viaţa duhovnicească nici cu virtuţile creştineşti; nu face parte din vieţuirea sfinţilor şi a Bisericii; nu este binecuvântat de Hristos nici de sfinţi, deci netrebuincios mântuirii.
Ştim că sfinţii poruncesc ca „toate câte le facem în Hristos să le facem”. Sportivii însă chiar de s-ar strădui nu ar putea îndeplini această poruncă tocmai pentru că parte din timp ei îl dedică sportului. Aşadar lumea sportului nu e prielnică vieţuirii în Hristos. Când arhiereii şi duhovnicii binecuvintează ori participă la astfel de evenimente nu ne surprinde faptul că în Biserică poposesc „harisme” sportive: e semn vădit că slujitorii Sf. Altar şi-au uitat menirea.
Pentru sfinţiţii slujitori, pentru ostenitorii sportivi şi pentru noi toţi: „vremea este să lucreze Domnul pentru că oamenii au stricat legea Ta Doamne” (ps.118) bine ştiind că „pe cei ce se abat la îndărătnicii îi va duce Domnul cu toţi cei ce lucrează fărădelegea.” (ps.118).
Extras din cartea „Despre chipul omului nou”
de Ieromonah Martirie Păduraru
Romania o ţară fără rost în lume???? aşa se pare…
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum….
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si ţoale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt incurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile „prietene”.
La noi chestia asta se numeste „agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat intotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un „Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze , domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
O descriere cât se poate de bună pentru starea împuţită în care se află România astăzi. Si continuăm să ne împuţim. Zi de zi. Ceas de ceas.
Comentarii recente