Sfânta Tradiţie – un adevăr incomod pentru „noii ortodocşi” (I)

În ultimele decenii, Biserica este din ce în ce mai des atacată de săgeţile înfocate ale modernismului, care vrea să strice tot ceea ce a zidit Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli şi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei. Mulţi nu vor să priceapă lucrul acesta, mulţi nu vor să mai audă de Sfânta Tradiţie, chiar o tratează că pe ceva perimat.

Un alt exemplu de „botez” necanonic (prin turnare...), săvârşit de un preot care nici măcar nu este înveşmântat aşa cum o cer canoanele. Putem vedea, aici de faţă, batjocorirea unei Taine a Bisericii de o aşa mare importanţă, precum este Sfântul Botez, care este arvuna vieţii veşnice şi a părtăşiei cu Hristos.

Şi odată ce din Sfânta Tradiţie se face preş pentru picioarele ecumeniştilor eretici, riscăm să ne pierdem de instituţia dumnezeiesc-omenească a Bisericii, devreme ce nu luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), şi la cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „De aici e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise, sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E Tradiţia, nu cerceta mai mult”. Marele sfânt şi scriitor al Bisericii,Vichentie de Lerins, spune:„În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem,care a fost crezut pretutindeni şi totdeauna”.

Renunţarea la Sfânta Tradiţie este un fapt foarte grav, ce va avea urmări serioase la nivel de dogme şi canonicitatea Bisericii, pentru că SfântulVasilie cel Mare spune: „Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă, le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât decât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc), cine a învăţat prin scris, că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemarea Sfântului Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării?
Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătura pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor? La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserică, au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere”(Sfântul Vasilie cel Mare, Despre Sfântul Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189).

Deci datoria noastră faţă de Sfântă Tradiţie nu este alta decât să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei, la fel cum păstrăm Sfântă Scriptură şi celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care vin să întregească opera de mântuire a omului ce se lucrează prin Biserică. Sfânta Tradiţie este lăsată nouă de la Hristos,care a poruncit Sfinţilor Apostoli să propovăduiască prin viu grai, zicând: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mat. 28, 19-20).

Chiar şi sfântul Evanghelist Ioan, declară într-una din epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc că voi fi la voi şi voi grăi gură către gură,ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan I, 12). Mântuitorul Însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai. Sfântul Ioan pune mare preţ pe Sfânta Tradiţie, spunând: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

De Sfânta Tradiţie se leagă expunerile pe scurt şi formulările credinţei noastre ortodoxe, învăţătura despre cele şapte Sfinte Taine, precum şi modul lor de săvârşire, canoanele sfinţilor Apostoli, canoanele celor şapte Sinoade ecumenice respectate de Biserica Ortodoxă, canoanele şi pravilele sfintelor Soboare locale, pravilele privind disciplina bisericească ale Sfântului Vasilie cel Mare şi ale altor sfinţi, multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cele trei Sfinte Liturghii şi celelalte slujbe bisericeşti, obiceiuri religioase, semne şi simboluri ca manifestare a credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.

Sfinţii Apostoli au primit Tradiţia de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sfinţii Apostoli, care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, până azi. Tradiţia, zice Sfântul Irineu „a ajuns până la noi prin supraveghere, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică deplină, neprimind nici adaus, nici micşorare”. Iar fericitul Augustin spune că „lucrurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sfinţii Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce ţine Biserica Sobornicească şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică. Este deci o Tradiţie Apostolică şi este şi o Tradiţie Bisericească, în strânsă legătură una cu alta şi întregindu-se una pe alta. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. Marii (teologi) ai lumii, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor. De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează întru nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească” (Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L.,XLIV, col. 697).

Ecumenismul de azi latră despre o „aprofundare a Sfintei Tradiţii, a dogmelor, a canoanelor Bisericii”, dar scopul acestei mişcări eretice este acela de a necinsti Sfânta Tradiţie, anulând-o. Nu suntem împotriva aprofundării tradiţiei, dogmelor sau canoanelor bisericeşti, însă această aprofundare a lor trebuie făcută în ea însăşi, cum o spune Sfântul Vichentie: „Fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia, poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care de şi cu înaintarea anilor,îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân, totuşi, ceea ce erau. Se poate adauga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi” (Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667).

 

12/25 DECEMBRIE: Sf. Ierarh Spiridon făcătorul de minuni, ruşinătorul ereticilor papistaşi

Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei făcătorul de minuni

Astăzi, 25 decembrie după calendarul papistăşesc-mamonic şi 12 decembrie după cel bisericesc, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cinstitul Ierarh Spiridon al Trimitundei, marele făcător de minuni. În acest sens, ţin să aduc la lumină cîteva fragmente mai puţin cunoscute, dar de mare folos, din slăvita viaţă a acestui mare Părinte al Bisericii lui Hristos, sărbătorit în această zi atît de Biserica Biruitoare din Ceruri, cît şi de Biserica Luptătoare de pe acest pămînt:

• A cînta cu mîndrie în Biserică este urît Domnului
  

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: “Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegîndu-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea limpede.

• Cît de importantă este păstrarea întocmai a învăţăturii şi rînduielii bisericeşti ?

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: “El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfîntul Spiridon şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii – pentru că multă vreme în vîrsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţînd scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvînt de învăţătură în biserică poporului.

Învăţînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: “Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău”. Acestea auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a zis către Trifilie: “Au doară tu eşti mai bun decît cel ce a zis pat, de te ruşinezi de cuvintele Lui?” Acestea zicînd, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blîndeţea.

• Cum minunat rînduieşte Dumnezeu ca să fie ruşinaţi tot soiul de eretici

Se mai spune şi despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea (adunat în anul 325) şi, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă şi văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcînd degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînşii pe drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.

Cronica Iudaizării bisercii catolice

„Deoarece nu păzeşte cu sfinţenie hotărârile soborniceşti şi apostoleşti,

ci s-a abătut spre inovaţii şi cugetări nedrepte, Biserica romană

nu mai aparţine de loc Unei Sfinte şi Apostoleşti Biserici.”

Cuv. Amvrosie al Optinei

„Prin mulţimea eresurilor lor, ei (catolicii) au batjocorit tot pământul…Nu-i viaţă veşnică în credinţa catolică.”

Cuv. Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev

Conciliul II Vatican (1962-1965) a fost un punct de cotitură în istoria „bisericii” catolice. Declarând deschiderea ei în faţa întregii lumi şi întărind direcţia ecumenistă a activităţii sale, el a pus începutul unui „dialog” interconfesional activ, şi totodată schimbărilor radicale a relaţiilor dintre catolicism şi iudaism.

Cu toate că primii paşi spre „dialogul” cu iudeii au fost întreprinşi încă înainte de al Doilea Război Mondial, cel mai important moment în relaţiile dintre aceste confesiuni îl constituie recunoaşterea de către „biserica” catolică a holocaustului. Fapt pe care liderii iudaici l-au utilizat drept mijloc de bază pentru presiunea asupra catolicilor, având drept scop revizuirea atitudinii faţă de iudaism.

Vaticanul a devenit deosebit de dependent de această influenţă exterioară din cauza poziţiei sale împăciuitoriste în anii regimului nazist, manifestate nu doar prin semnarea concordatului cu guvernul german, ci şi prin colaborarea  activă cu naziştii în timpul războiului şi prin contribuirea la salvarea lor după război. În aceste acţiuni a fost implicat şi cardinalul Montini, viitorul papă Paul al VI-lea, care a participat la crearea aşa-zisului „Coridor de la Vatican” pentru fuga criminalilor de război, a naziştilor şi ustaşilor, în America de Sud, şi este grăitor că odată cu suirea lui pe tron arhivele Vaticanului, ce ţineau de statul Croația Independentă, în care se povestea despre atrocităţile ustaşilor, au fost închise.

Însă dacă pentru catolici „dialogul” cu iudeii semnifica începutul împăcării, din partea iudaismului se urmărea o strategie bine pusă la cale, direcţionată spre revizuirea celor mai de bază învăţături creştine. Este vorba de ideea principală, din care a reieşit şi reiese iudaismul în zilele noastre, idee ce spune că creştinismul conţine în sine „învăţătura dispreţuirii” faţă de evrei, care ar constitui principala cauză a antisemitismului laic al perioadei moderne. Această doctrină la rândul ei este legată de poziţia principială creştinească referitor la lipsirea Israelului de făgăduinţă şi har, pe care iudeii o numesc ideea „înlocuirii” Israelului de către Biserică şi o consideră cea mai periculoasă. Această abordare a şi devenit temeiul afirmaţiei că holocaustul trebuie privit ca o „culminaţie a prigoanelor multiseculare anume din parte creştinilor” şi că politica lui Hitler n-ar fi avut succes, dacă la baza ei nu ar fi stat acele învinuiri pe care creştinii le înaintau iudeilor.

Sintagma „învăţătura dispreţuirii” („l’enseignement du mépris”) cu toate concluziile ce reies din ea a fost introdusă de Jules Isaac, istoric şi scriitor iudeu francez (1877-1963), care a jucat un rol important în crearea „dialogului” iudeo-catolic. Principalele idei ale acestuia au fost expuse în cărţile „Iisus şi Israel” (1946) şi „Geneza antisemitismului” (1956) unde învăţătura creştină este supusă unei critici dure, ca fiind principalul izvor al antisemitismului. Şi pe evanghelişti, şi pe sfinţii părinţi ai Bisericii îi prezintă ca pe nişte mincinoşi şi prigonitori plini de ură antievrească, care poartă responsabilitatea morală pentru Auschwitz şi holocaust.„curăţirii” corespunzătoare a învăţăturii creştine . Scopul său principal văzându-l în demonstrarea că toate învinuirile aduse iudeilor în uciderea lui Dumnezeu descrise de evanghelişti sunt nefondate şi în dobândirea „curăţirii” corespunzătoare a învăţăturii creştine.

„Curăţirea” presupunea: modificarea sau scoaterea rugăciunilor în care se vorbeşte despre iudei, mai ales, a celor citite în Vinerea Patimilor; declaraţia că iudeii nu poartă nici o responsabilitate pentru moartea lui Hristos, pentru care trebuie osândită toată omenirea; eliminarea acelor fragmente din scrierile evangheliştilor, unde se povesteşte despre Patimile lui Hristos, referindu-se mai ales la Evanghelia de la Matei, pe care Jules Isaac îl acuză în denaturarea adevărului (anume aici se spune: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Matei 27, 25); declaraţia că Biserica a fost dezabropată pentru faptul că pe parcursul a două mii de ani s-a aflat în stare de război tainic între iudei, creştini şi cealaltă parte a omenirii; promisiunea că Biserica îşi va schimba radical comportamentul, smerindu-se, pocăindu-se şi cerându-şi iertare de la iudei şi va aplica toate măsurile necesare pentru lichidarea răului pricinuit, „corectând” şi „curăţind” învăţătura sa.

În 1946 cu sprijinul organizaţiilor americane şi britanice iudaice, la Oxford, a avut loc prima conferinţă ce i-a adunat pe catolici şi protestanţi pentru stabilirea contactelor cu iudeii. Iar în 1947 după realizarea mai multor întâlniri internaţionale cu personalităţi catolice simpatizante lui, Jules Isaac a publicat memorandumul „Corectarea învăţăturilor catolice ce ţin de Israel”, principiile de bază ale cărui au intrat în declaraţia din 10 puncte, adoptată la conferinţa creştinilor şi iudeilor din acelaşi an din Seelisberg (Elveţia) . Ea a fost organizată de asociațiile iudeo-creştine britanice şi americane şi a întrunit 70 de experţi din 17 ţări ale lumii (28 iudei, 23 protestanţi, 9 catolici şi 2 ortodocşi). În anul 1948 Jules Isaac a creat Asociaţia prieteniei iudeo-creştine din Franţa, iar apoi, stabilind contacte cu clerul romano-catolic şi având suportul lor puternic, a obţinut o audienţă scurtă la Pius al XII-lea, transmiţându-i cele „10 puncte de la Seelisberg”. Totuși, întâlnirea a rămas fără rezultate.

În iunie 1960, prin mijlocirea consulatului francez la Roma şi personal prin cardinalul Augustin Bea (1881-1968), Isaac s-a întâlnit cu papa Ioan al XXIII-lea  pe care încearcă să-l convingă despre necesitatea revizuirii „învăţăturii dispreţuirii”, înmânându-i memorandumul „Despre necesitatea corectării învăţăturilor catolice referitoare la Israel” . Cardinalul Bea era conducătorul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine creat recent şi se ocupa cu pregătirile Conciliului II Vatican, fiind unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai papei. Era un teolog de orientare modernistă, influenţat de ideile protestante, membru al ordinului iezuit. La vremea sa el a dirijat Centrul Internaţional de Investigaţii la Roma, iar apoi a condus Universitatea Papală Grigoriană . Anume lui i s-au transmis propunerile lui Isaac, pentru studierea cărora în cadrul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine a fost creat un grup special care a stabilit contacte cu lumea iudaică şi cu asociaţiile ei principale din Franţa, Israel şi SUA (în particular cu Congresul Evreiesc Mondial). Luând drept bază Declaraţia de la Seelisberg, el a dezvoltat principalele revendicări despre iudaism, pregătind un proiect scurt de Judaeis, care urma să fie prezentat la Conciliu II Vatican. Dar datorită protestelor liderilor arabi în perioada pregătirilor pentru conciliu temporar a fost sistat, iar apoi a fost înaintat spre studiere, dar deja nu în calitate de document independent, ci ca parte integrantă a declaraţiei comune despre confesiunile necreştine .

La pregătirea textului a participat activ nu numai Jules Isaac, ci şi cercurile iudaice cu care avea relaţii strânse, ceea ce este descris în articolul lui Joseph Roddy „Cum iudeii au schimbat gândirea catolică”, publicat în revista americană „Look” din 25 ianuarie 1966 . Autorul a descris negocierile tainice purtate de cardinalul Bea la New York şi Roma cu liderii organizaţiilor evreieşti internaţionale – Comitetul Evreiesc American (CEA) şi Liga Anti Defăimare B’nai B’rith. Un rol de frunte l-a avut aici rabinul Abraham – Joshua Heshel, gânditor hasidic, directorul Seminarului Teologic Iudaic din New York, care a asistat la Conciliu în calitate de reprezentant oficial al CEA de pe lângă cardinalul Bea.

Liderii iudaici cu insistenţă căutau să obţină eliminarea din învăţătura catolică a afirmaţiei despre iudei ca deicizi (ucigători de Dumnezeu), lipsiţi de întâietate (statut de popor ales), iar din textele liturgice – orice cuvinte dezaprobatoare ce se referă la ei. În acest scop a fost organizată întâlnirea lui Paul al VI-lea cu reprezentantul ONU Arthur Goldberg (judecător al Judecătoriei Supreme), care a primit instrucţiuni de la rabinul Heshel, apoi papa l-a primit pe însuşi Heshel, cu condiţia ca întâlnirea să fie în taină.

Prima variantă a textului declaraţiei despre religiile necreştine, în care capitolul despre iudaism era cel de bază, a fost înaintată la vot şi a primit aprobare în septembrie 1964. Însă tezele despre iudaism erau atât de revoluţionare şi periculoase, încât chiar şi pontiful liberal Paul al VI-lea nu a îndrăznit să aprobe această variantă şi a amânat examinarea ei pentru următoarea şedinţă. Textul nega definitiv responsabilitatea liderilor iudaici pentru moartea lui Hristos, respingea expresia „popor ucigaş de Dumnezeu”, acuza Biserica de antisemitism, punea sub semnul întrebării autenticitatea scrierilor evangheliştilor (cu precădere a Sf. Ioan şi Sf. Matei), discredita învăţătura părinţilor Bisericii şi a reputaţilor teologi catolici. În cele din urmă documentul a fost transcris cu expresii mai precaute şi, cu toate că dezbaterile lui nu încetau să stârnească polemici aprinse, pe 15 octombrie 1965 pentru el au votat majoritatea membrilor conciliului, iar pe 28 octombrie a fost aprobat. Aşa a fost adoptată declaraţia „Despre atitudinea Bisericii faţă de religiile non-creştine”, cunoscută ca declaraţia Nostra Aetate.

În Nostra Aetate se dădea o nouă apreciere importanţei religiilor lumii (inclusiv celor animiste şi altor culte păgâne), se recunoştea valoarea şi esenţa lor mântuitoare, ceea ce însemna de facto un apel la sincretism religios. Documentul, în special, declara: „Biserica catolică nu neagă în nici un fel ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea manifestă respect faţă de aceste forme de activitate, faţă de aceste norme şi doctrine, care deşi sunt foarte diferite de regulamentele şi prescripţiile ei personale, totuşi, poartă în sine razele acelui Adevăr care îi luminează pe toţi oamenii” .  Însă cea mai radicală a fost revizuirea atitudinii faţă de iudaism.

gnorând diferenţele dintre religia Vechiului Israel şi iudaismul talmudic modern, autorii declaraţiei, respingând aşa-zisa idee a „înlocuirii”, au purces la negarea lipsirii iudeilor de Împărăţia Cerurilor şi la recunoaşterea ca Dumnezeu adevărat pe ne-triipostatnicul dumnezeu Iehova, căruia i se închină iudeii moderni, confirmând prin aceasta înrudirea acestora cu creştinii. În document scria: „Cu toate că stăpânirea iudaică şi adepţii ei au insistat asupra morţii lui Hristos, însă ceea ce a fost săvârşit în timpul patimilor Lui, nu poate fi de-a valma incriminat nici tuturor evreilor de pe atunci, nici iudeilor contemporani. Cu toate că Biserica şi este Poporul lui Dumnezeu, însă nu se cuvine să-i vedem pe iudei nici lepădaţi de Dumnezeu, nici blestemaţi, de parcă aceasta ar reieşi din Sfânta Scriptură”. „Iudeii în majoritatea lor nu au primit Evanghelia, iar mulţi chiar s-au opus răspândirii ei (vezi Rom. 11, 28)”. Cu toate acestea, conform Apostolului, din cauza părinţilor lor iudeii sunt iubiţi de Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemări nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 28-29). „Biserica crede că Hristos, pacea noastră, i-a împăcat pe iudei şi păgâni pe cruce şi din ambii Şi-a făcut Sie una” şi că „împreună cu proorocii şi cu acelaşi Apostol Biserica aşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, când toate popoarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un glas şi Îi vor sluji Lui în unanimitate”.

Denaturând şi falsificând în totalitate esenţa Evangheliei şi Revelaţiei Dumnezeieşti, aceste precepte neagă învăţătura despre Biserica lui Hristos. Creştinismul învaţă că alegerea vechiului popor evreiesc consta în aceea ca, păstrând adevărata credinţă în Dumnezeu, să-l primească pe Mesia, iar apoi să ducă Vestea cea Bună despre venirea lui Mesia tuturor popoarelor pământului, ceea ce au şi înfăptuit apostolii. Dar, respingându-L pe Mesia-Hristos Mântuitorul, despre care a mărturisit Moise şi prorocii, poporul iudaic s-a lipsit de statutul de popor ales, cedându-l apostolilor şi acelor obşti creştine care au devenit temelia noului popor ales de Dumnezeu – Bisericii lui Hristos, unde nu mai este „nici elin, nici iudeu”. Şi dacă, după cuvântul Apostolului, Biserica lui Hristos este „neam ales…, popor sfânt, oameni, luaţi spre moştenire” (1 Pet. 2, 9), orice afirmaţii despre continuitatea, pretinsei, alegeri de Dumnezeu a întregului popor evreiesc sunt teologic neîntemeiate.

Însuşi Hristos, propovăduind în Biserică şi răspunzând „arhiereilor şi bătrânilor poporului” le-a zis: „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Şi a proorocit: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12). Aceste cuvinte au fost ignorate de tezele documentului, precum şi cuvintele iudeilor: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25).

Olga Cetverkova

Citiţi şi:

Patriarhia Română cenzurează Prohodul Domnului