Arhiva

Posts Tagged ‘masonerie’

„Binefacerile” Darwinismului” – Omul un animal asexuat

Spuneam la început că ţelul şi rostul şcolii este acela de a-i ispiti pe copii către toate patimile, şi nu oricum, ci înfăţişîndu-le drept „fapte bune” umaniste! Aceasta nu înseamnă nimic altceva decît dezrădăcinarea pedagogică din sufletul micilor botezaţi a conştiinţei păcatului.

Dar cum? – căci păcatul nu poate fi uitat cu nici un chip, el ni se dezvăluie la tot pasul prin dureroasele sale urmări: suferinţele, răutăţile şi mizeriile de tot felul, la capătul cărora se află moartea trupului, în faţa căreia sufletul nostru nemuritor se cutremură şi se pocăieşte, aducîndu-şi aminte de Făcătorul său său, chiar dacă de cele mai multe ori prea tîrziu. Pentru a desfiinţa amintirea păcatului, trebuie mai întîi desfiinţat din cugetul omenesc Ziditorul a toate, dar şi însuşi omul ca Om!

Numai ateismul evoluţionist al lui Darwin, blestemata filosofie ce întemeiază astăzi întreaga noastră gîndire bolnavă, a izbutit să săvîrşească o astfel de lucrare. Într-adevăr, dacă omul e „un animal” oarecare, şi „Dumnezeu nu există” – precum zice darvinismul – atunci negreşit că nici păcat nu mai poate fi – ideea de „păcat” neavînd înţeles decît în legătură cu omul-chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care, prin călcarea poruncilor Ziditorului său, iese de sub ascultarea Acestuia şi intră de bună voie în ascultarea satanei.

Iată dar cum omul darwinian al zilelor noastre e cu totul împăcat despre partea aceasta, măcar că vieţuieşte pururea în cuptorul patimilor, făcîndu-se jucăria spurcatului vrăjmaş al neamului omenesc: mai întîi, el se mîngîie cu gîndul „smerit” că, fiind „doar” un animal, nu are cum păcătui, animalele petrecînd fără păcate sau fapte bune; pentru ca numaidecît să-şi înalţe cu mîndrie fruntea, cugetînd că nici nu are faţă de cine să păcătuiască, de vreme ce el însuşi e cea mai „desăvîrşită” fiinţă a lumii, slobodă aşadar să facă orice!

Reclama

www.medicina-muncii.info

Anunțuri

ÎNTRE HRISTOS ŞI LOCUL DE MUNCĂ – dilema grea a vremurilor de astăzi

Omul creat de societatea modernă

Omul creat de societatea modernă

„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi până seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc., sunt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci când e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atât pentru creştini, cât şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Când şi câţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Câţi din popor cunosc cât de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămâne loc şi pentru alte îndeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de
creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rânduială creştinească zilnică?

Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet
în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămânzi, săraci, pribegi fără căpătâi, bolnavi, aflaţi în închisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani din viaţa omului şi a întregului neam, vlăguindu-l.

Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sunt mai importante decât propria familie, decât mântuirea, decât Însuşi Hristos Dumnezeu: aici îşi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă. Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gândul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singurului ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se
căieşte de vreun „rău”, fiindcă gândul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întârzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Când instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfârşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gândurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpân cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni,
trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, virtuţi cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii.

De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb până într-atât încât nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mântuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenici de duhovnici, făcându-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi”, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană”, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cândva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

Extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU” de
Ierom. Martirie Păduraru

RĂZBOI PE FAŢĂ CU MASONERIA: Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia: „Tara noastră este condusă de creditorii săi”

In ajunul Craciunului de stil nou, Sinodul Bisericii Ortodoxe Elene s-a adresat cu un apel catre poporul grec, care a fost citit in toate bisericile din tara dupa slujba de duminica. In text, Biserica aduce critici dure la adresa clasei politice grecesti pentru „vinderea tarii creditorilor externi”.

In document adoptat de Soborul Arhieresc se spune:

Tara noastra nu mai este libera, ci este condusa de creditorii sai. Suntem intr-o criza si decadere spirituala, sociala si economica. Este eliminat tot ce constituia firescul in tara noastra. Acest lucru il cer acum creditorii nostri. Din aceste considerente, constatam ca suntem un stat aflat in stare de ocupatie, care executa docil ordinile stapanilor sai.

De ce nu am rezolvat problemele economice si sociale mai devreme, pentru nu a ajunge la situatia actuala? – Pentru ca de mai multe decenii statul nostru este condus de aceleasi persoane. Avem o conducere care nu poate sa-si asume responsabilitatea in fata propriului popor, o conducere care nu poate vorbi in limba Adevarului. Ea dezvolta doar lichelismul, pentru ca unicul sau scop este cucerirea si impartirea puterii politice. Cu toate acestea, chiar si poporul, noi insine, ne comportam iresponsabil. Ne-am lasat in mrejele bunastarii, imbogatirii usoare, viata libertina si vointa de imbogatire si nu ne mai intereseaza Adevarul.

Astazi, traim in mod tragic dilema descrisa de Dostoievski – „Libertate sau fericire”. Am ales un succes fals si am pierdut libertatea personala si a tarii noastre.

Noi, parintii vostri spirituali, vrem sa aducem reprosuri si noua insine. Avem si noi o parte de vina pentru criza actuala. Stim ca deseori v-am suparat v-am si intristat. Scandalurile adevarate sau false au fost utilizate din plin de cei care incearca sa rupa legatura dintre Biserica si popor, subminand increderea voastra fata de Biserica”.

Membrii sinodului recunosc ca poporul asteapta din partea pastorii Bisericii curaj si propavaduirea cuvantului viu, ca poporul are nevoie de Biserica careia nu ii este frica de viclenia lumii contemporane, fiind gata sa plateasca cu martiraj si mucenicie.

Biserica este unica organizatie care este intotdeauna aproape si il sustine pe om. Biserica suntem noi toti si in aceasta si consta puterea ei se spune in declaratia Sinodului Bisericii Ortodoxe Elene.

sursa: Apologeticum

Citiţi şi:
Mitropolitul Serafim de Pireu: “Evreii sunt de vină pentru situaţia actuală din Grecia şi din lume”

Masoneria, satanismul, biserica şi oamenii dedicaţi lui satan

Albert Pike, purtând însemnele masonice specifice gradului 33, adică al celor ce se închină lui satan
Albert Pike, purtând însemnele masonice specifice gradului 33

Într-o scrisoare catalogată la Muzeul Britanic din Londra, Pike, mason de gradul 33 şi satanist (ce a formulat în anul 1889 dogma divinităţii lui Lucifer, zicând că „Lucifer este dumnezeu”, îi scrie lui Mazzini, unul dintre iluminaţii masoneriei: „Atunci pretutindeni oamenii, dezamăgiţi de creştinism, vor primi adevărata lumină, care va urmări distrugerea creştinismului şi ateismului, ambele cucerite şi exterminate în acelasi timp.”În 1879, acelaşi Albert Pike scria tot către Mazzini: „Noi trebuie să creăm un super rit, care va ramâne necunoscut, şi la care noi vom chema pe acei francmasoni de grad înalt pe care îi vom selecta. Cu privire la fraţii noştri din francmasonerie, aceştia trebuie să fie garanţia păstrării secretului cel mai strict. Prin acest rit suprem, noi vom guverna toată francmasoneria care va deveni centrul internaţional cel mai pu- ternic, pentru că direcţia lui va fi necunoscută” (Teocraţia ocultă, de Lady Queenborough, p. 208-209).

Intrând în legătură cu Moses Holbrook, adept al sectei luciferice, suveran co- mandor al supremului consiliu francmasonic din Charleston, Pike a întocmit împreună cu acesta versiunea modernizată a Liturghiei Negre luciferiene, bazată pe îndrumările kabbalei. Pike a dat această Liturghie spre folosinţa acelor iluminaţi care sunt posesorii secretului complet, precum şi gradelor supreme din Noile Rituri Paladiste. În 1871, într-un alt schimb de corespon- denţă dintre Pike şi Mazzini, cel dintâi era de părere că: „Noi (iluminaţii) vom provoca un formidabil cataclism social care, în toată oroarea sa, va arăta lămurit naţiunilor efectele ateismului absolut – originea sălbăticiei şi a celor mai mari vărsări de sânge. (…) Spiritele teiste vor ramâne fără busolă, în neliniştea căutării unui ideal, fără să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele vor primi în cele din urmă adevărata lumină prin manifestarea universală a doctrinei luciferice”.

Salut masonic între patriarhul Athenagoras şi Papa Paul VI, cunoscuţi ca francmasoni de grad înalt, cu ocazia semnării declaraţiei comune privind ridicarea anatemelor de la 1054 (decembrie, 1964).
Salut masonic între patriarhul Athenagoras şi Papa Paul VI, cunoscuţi ca francmasoni de grad înalt, cu ocazia semnării declaraţiei comune privind ridicarea anatemelor de la 1054 (decembrie, 1964).

La 14 iulie 1889, Albert Pike făcea următoarea declaraţie celor 23 de Consilii supreme din lume: „Ceea ce trebuie spus mulţimii este: Noi aducem slavă lui Dumnezeu, dar este dumnezeul adorat fără superstiţie. Vouă marilor instructori generali vă spunem aceasta ca să puteţi repeta fraţilor de gradele 32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie menţinută în puritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiatii de cel mai înalt grad.(Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Ed. Alma, Oradea, 1997, p. 70-71).

Mascarea francmasoneriei de esenţă satanistă

Organizaţiile francmasonice camuflate sunt de două feluri: ecumenice şi umanitare. Ecumeniştii sunt cu toţii în slujba francmasoneriei. Cei care susţin şi promovează ecumenismul slujesc idealurile francmasoneriei, precum guvernul mondial, distrugerea creştinismului şi instituirea religiei unice luciferice. Organizaţiile umanitare francmasonice sunt cele care au aruncat în românia mii de tone de alimente alterate „făcute cadou”. „Religioşii” francmasoni sunt cei care au instituit dialogurile ecumenice, unde „ortodocşii” intră în dialog şi chiar comuniune liturgică cu eterodocşii (ereticii), precum anglicanii, care susţin hirotonia femeilor şi homosexualitatea.

Rezultatele unui sondaj făcut printre episcopii anglicani au dat la iveală diferenţele dogmatice dintre aceşti eretici şi ortodocşi. Astfel dintre 39 de episcopi anglicani 10 nu credeau în realitatea istorică a Naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, 9 nu credeau nici în Învierea lui Hristos, iar 19 episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu.

În faţa acestor compromisuri religioase, Patriarhia de Constantinopol cheamă Bisericile din toată lumea spre dialog ecumenic cu trecere peste diferenţele dogmatice ori canonice şi convoacă necesitatea celui de-al optulea sinod ecumenic unde să se reformuleze doctrinele Bisericii lui Hristos, iar ecumenismul să fie declarat politica universală a tuturor Bisericilor. Ţelul acestei organizaţii este unitatea creştină ca supra-biserică, adică o biserică mondială a unui guvern mondial. În contextul în care scopul declarat al francmasoneriei este noua ordine mondială şi guver- narea mondială, ecumenismul care este de origine ma- sonică va prelua doctrina, ideile şi credinţa francma- soneriei, adică ceva de genul new-age, ce se identifică cu doctrina lui Lucifer. Ecumenismul urmăreşte minimalizarea diferenţelor de doctrină, prin promovarea sincretismului religios, cu scopul de a permite o coeziune în cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi con- fesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernarea mondială şi religia unică nu pot fi impuse.

Începutul vânzării Bisericii

Ritualuri francmasonice cu încuviinţarea Bisericii Ortodoxe Române: ceremonie de investire în Ordinul Cavalerilor de Malta în biserica ortodoxă din Iosefin, Timişoara - oct. 2007

Ritualuri francmasonice cu încuviinţarea Bisericii Ortodoxe Române: ceremonie de investire în Ordinul Cavalerilor de Malta în biserica ortodoxă din Iosefin, Timişoara - oct. 2007

Vânzarea Bisericii a început de multă vreme. În mod oficial este cunoscută lista personalităţilor bisericeşti care au făcut parte din francmasonerie, după cum urmează: în 1776 este amintit Leon, episcop de Huşi; în 1781, Ioan Piuaru Molnar; 1787 – Gherasim, arhimandrit din Iaşi; Amfilohie (?-1800) – episcop de Hotin; Athanasie (Stoenescu) 1815-1880 – episcop; Dionisie Lupu (1769- 1831) mitropolit; Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826) – episcop; Irineu Mihălcescu, sec. XX – mitropolit; Leon Gheuca (1735-1789) – episcop de Roman şi mitropolit al Moldovei; Meletie Lefter, sec. XIX – episcop de Roman; Filaret Scriban (1811-1873) – intrat în francmasonerie pe când era arhimandrit; Dima Teofilact, arhimandrit; Efrem, arhimandrit bulgar; Gheorghe, arhidiacon din Iaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi; Sofronie Vârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848; Vasile Agape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi; Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din Curtea de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921) – preot, profesor de teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877, profesor de teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880, profesor de teologie etc” (conform Horia Nestorescu Bălceşti – „Ordinul Masonic Român”).

Într-un pasaj din Memoriile sale, Nichifor Crainic avertiza astfel asupra pro- blemei religi- oase: „La Geneva se discuta problema Statelor Unite ale Europei şi prezida Nicolae Titulescu. Nu veneam la spectacolul Societăţii Naţiunilor ca un arab la Mecca, ci ca un american la un muzeu de curiozităţi. Am combătut-o de la început, pentru ca n-am crezut nici în seriozitatea şi nici în durabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială, întemeiat pe tratatele de pace de după primul război mondial era o absurditate. […] Sub masca pacifismului şi a înfrăţirii popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şi păstreze privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceritatea, care e condiţia primordială a unei credinţe, nu era în nici o parte. […] Pacifismul fără fundament metafizic nu există. Pacifismul fără suflu religios nu se poate realiza. Dar pe acest teren problema devine şi mai complicată decât pe cel politic propriu-zis. În numele cărei credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele?

Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şi un păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de confesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. Societatea Naţiunilor ocolind această dificultate, era un organism areligios, profesând un pacifism fără fundament transcendental, în locul religiei. Ea a practicat formula, ce i s-a părut comodă, a francmasoneriei suprareligioase, care nu e decât afumarea conştiinţei naive a unor intelectuali cu pseudoatitudinea neantului ateist. Francmasoneria însă, având un caracter ocult şi aderenţi inavuabili, ideile ei divulgate indirect nu sunt de natură să entuziasmeze popoarele pentru o credinţă pacifistă.

Neajunsul acesta l-au observat chiar susţinătorii Societăţii Naţiunilor care, în scrierile lor, deplâng lipsa unei credinţe metafizice sau a unei mitologii, care să dea sângele vieţii organismului genevez. Zeităţile acestea neo-mitologice, ce ar fi trebuit să creeze un fel de Olimp modern în vârful Mont Blancului, se numesc în filosofia contemporană valori. Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşa mai departe, autonome şi independente, unele de altele, cum nu sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să se poata menţine în armonia suverană prestabilită lor de cel care le-a facut. Cât de falsă este această mitologie teoretică, fabricată de cea mai nouă filosofie, se vede din neputinţa Societăţii Naţiunilor de a însufleţi popoarele pentru idealurile ei, care nu erau altceva decât valori în sensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul mondialismului genevez şi al oricărui alt mondialism stă în faptul principal că omul nu e capabil să dea omenirii o credinţă sau o valoare supremă” (Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre, Gândirea, Bucureşti. 1991, p. 219-220).

 

%d blogeri au apreciat asta: