Prigoana lumânărilor şi scoaterea sfeşnicelor din Biserică

„Nimeni aprinzând făclia sau lumânarea,
nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc”
Matei 5, 15

Voi începe cu un caz real întâmplat cu una dintre enoriaşele capitalei. Astfel venind ea într-o zi la biserică ţinea în mâini un smoc de lumânări din ceară curată. Acestea erau confecţionate cu rugăciune şi iscusinţă după tipicul învăţat încă în tinereţe la o mănăstire. Îndreptându-se spre icoana Sfinţilor Trei Ierarhi a căror zi de pomenire era, spre uimirea ei a descoperit că în faţa icoanei praznicale nu se afla nici un sfeşnic în care să-şi pună lumânările. Nu s-a resemnat, ci a cerut să fie adus sfeşnicul, pomenind vremurile când ele stăteau în faţa icoanelor şi orice credincios putea aprinde o lumânare, rostind o rugăciune către sfinţi. Sfeşnicile îşi îndeplineau rostul şi nu erau ascunse (ca acum în unele lăcaşuri sfinte) în depozite. Incidentul a ajuns până la urechile parohului. Acesta a venit în grabă să facă ordine şi a încercat să-şi aducă argumentele lipsei sfeşnicului, însă văzând tăria şi insistenţa femeiei, a poruncit să fie acesta adus şi instalat unde îi este locul. Cu lacrimi în ochi enoriaşa a aprins lumânările înaintea Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Imediat se schimbă întregul tablou: lumânările şi-au revărsat strălucirea peste chipurile sfinţilor, creând atmosfera de sărbătoare şi totodată răspândind în jur o suavă mireasmă de ceară curată.

Nu întâmplător mi-am amintit cazul cu pricina. Această inovaţie venită din vest se implementează deja de câţiva ani buni în mai multe biserici şi, cu regret, tinde să se răspândeacă atât prin oraşe, cât şi prin sate.

Or, creştinul când vine la Biserică este conştient că nu vine la muzeu, la teatru sau la spectacol. El vine la Dumnezeu, la sfinţii Lui pentru a-şi deschide sufletul în rugăciune, pentru a-şi vărsa amarul, pentru a se curăţi de păcate. Vine după ajutor, iertare şi milă şi dorinţa lui de a aprinde o lumânare este absolut firească. Acum însă, urmând moda nouă, pentru a pune o lumânare omul trebuie să iasă din biserică şi s-o înfigă în nisipul din lada de la intrare. Nu în faţa icoanelor, nu înaintea sfinţilor rugători pentru noi, ci într-o oarecare ladă cu nisip.

Chibzuind la această temă, mi-am pus întrebarea ce se întâmplă? De ce lumânările nu mai luminează chipurile sfinţilor? Şi din ce motiv oare parohii schimbă cu uşurinţă de neiertat tradiţia noastră de veacuri?

Argumentele celor ce au introdus cu de la sine putere această rânduială nouă sunt cu totul bizare. Astfel ei zic că de la fumul lumânărilor se deteriorează pictura, se afumă icoanele, se înfierbântă aerul şi devine insuportabil, şi, ceva cu totul nou, lumânările sunt toxice.

Să începem cu ultima specificare. Cum adică lumânările sunt toxice? De ce ele ar fi toxice?

Astfel ajungem la o altă problemă. Despre ce lumânări e vorba. Oare lumânările din ceară curată, strânsă de albinele harnice din flori pot fi toxice? Exclus!!!

Atunci unde-i răspunsul?

Îmi amintesc cum pe timpul ateismului militant, prin anii 80, sfeşnicele din puţinele biserici din Chişinău în timpul slujbei erau doldora de lumânări (şi desigur, datorită regimului ateist, nu erau 100% din ceară). Şi totuşi… Cele arse fiind necontenit înlocuite de noi şi noi lumânări, nimeni nu se plângea că nu are cu ce respira!

Dar cum rezistau creştinii acum o sută sau o mie de ani? De ce pe atunci nici nu se punea problema scoaterii lumânărilor din biserică.

Pentru că: în primul rând încă nu-şi pierduse evlavia moştenită din neam în neam şi în al doilea rând, fiindcă toate lumânările şi făcliile erau din ceară naturală, fără diverse componente artificiale, care într-adevăr, arzând, pot emana şi elemente toxice.

Discutând cu mai mulţi enoriaşi ai bisericilor din Chişinău, am ajuns la concluzia că este necesar nu să alungăm frumoasele noastre tradiţii, înlocuindu-le cu cele străine, ci să le păstrăm cu sfinţenie. De aceea ţine de datoria noastră, a enoriaşilor, să cerem cu mult tact şi delicateţe, dar şi cu insistenţă, ca parohii bisericilor să revină la lumânările din ceară curată puse în sfeşnicele din faţa icoanelor şi nu în pridvorul bisericii sau chiar după uşă.

În caz contrar, neevlavia noastră se va dezvolta mai departe: după lumânări se vor scoate şi candelele, cădelniţa cu tămâie ca să nu emane fum ş.a.m.d.

Şi încă o remarcă. Bisericile unde nu ard lumânări au o alură de muzeu, sunt reci, nu predispun spre rugăciune, le lipseşte ceva…

E timpul nu să prigonim lumânările, a căror ceară albinele o strâng din flori, ci să le readucem la locul cuvenit spre slava lui Dumnezeu.

sursa: Toaca.md