Ortodoxia umanista – Ortodoxia vremurilor de pe urma

De la o zi la alta, ortodoxia se „smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rînduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – pînă la corala rece-academică combinată cu „conţana” ori tînguirile romantic lacrimogene ale „oastei Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rînduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, Cât şi în paginile unor publicaţii „ortodoxe”.

Astfel, revista Lacrimi, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole pătut-ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlădică, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia „mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, praspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă „noduroasă”. Termeni precum „armonia din Univers”, „fiinţa noastră”, „superficialitate”, „delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, „înaintarea celor spirituale” etc. împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un nobil discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifistunicersalistă a „integrării în absolut”.

Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pirdut pînă într-atît vlaga, înCât nici „grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ţi fie neapărat „cult” şi „elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie „graţioasă”, iar căinţa „politicoasă”?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umnaiste pe tărîmurile ortosoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi „ortodoxe”, zăbovind asupra isoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul „se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor exleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentînd un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei; oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe „ortodoxii”: una a universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, „important”, despre „membrele comunităţii monahale”, „pioşi donatori”, „altare de credinţă”, „har artistic”, „orizont de viaţă” etc. În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, dreptcredincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în Rînduiala Botezului cel chemat să devină ortodox este „robul lui Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetăţean”, „domn”, „tovarăş”… în Hristos, ori „avă civic” al vreunui „Pateric umanist”.

Cât despre „pioşii donatori” ai „altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină „ctitori evlavioşi” ai „duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul „harului artistic”, cărturarii monahi „împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna „suav” şi „divin” noului „orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dîndu-i „viaţă din viaţa lor” după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în „locuri mirifice” – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît, anume – zice revista – „altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închianare la neam şi la „sfînta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Extras din cartea „Omul nou” de Ieromonah Martirie Paduraru

Cititi şi:

Este Dumnezeu vinovat de durerile lumii de azi?